Traian Dorz- Să-mi fac din fiecare zi. Cu un comentariu de Nicolae.Geantă

Reflexie teologică

Să-mi fac din fiecare zi

 o zi de sufletesc folos,

 ducând oricui ar suferi

 un strop din Harul lui Cristos.

 – Atunci mi-aş face orice zi

 o zi de sufletesc folos.

 Să-mi fac din fiecare pas

 un umblet binecuvântat,

 spre cel căzut şi cel rămas,

 spre-a-l ridica dintr-un păcat.

 – Atunci mi-aş face orice pas

 un umblet binecuvântat.

 Să-mi fac din fiecare gând

  cuiva un dar mântuitor

 punând pe-o rană sângerând

 un sfânt balsam alinător.

 – Atunci mi-aş face orice gând

 cuiva un dar mântuitor.

 Să-mi fac din fiecare stări

 un har să-I cânt lui Dumnezeu,

 să-I laud marile-ndurări

 ce-mbelşugat îmi dă mereu.

 – Atunci din fiecare stări

 L-aş preamări pe Dumnezeu.

Poemele lui Traian Dorz te duc direct în inima lui Dumnezeu. Limbajul poetului este aproape de neegalat, plăsmuiește cuvinte și sensuri noi care, folosind cele mai variate mijloace, hiperbole, comparații, metafore etc, care produc o răcoare în sufletul cititorului. Asemeni marilor gânditori, geniilor am putea spune, poetul din Munții Bihorului își creează modalității proprii de expresie, îmbogățind vocabularul cu expresii neașteptate, dar memorabile. Cugetări care străbat timpul ca niște săgeți umplute cu viață!

Așa cum Shakespeare exprima în piesa Hamlet un citat năucitor „to be or not to be”(a fi sau a nu fi), (care a devenit întrebare celebră peste veacuri), Traian Dorz – cel mai mare poet creștin care s-a născut vreodată pe meleagurile românilor aduce în discuție scopul final al vieții în poezia „Să-mi fac din fiecare zi”. În timp ce scriitorul englez se întreabă dacă „a muri, a dormi , a visa, a călătorii și alte o mie de motive înseamnă totul”, poetul nostru - ostaș al Domnului – ne spune că scopul vieții este să te asemeni zilnic cu Hristos. Asemeni Mântuitorului său, Traian Dorz – „om al durerii și al suferinței” –  a reușit prin viața trăită și vorbe, să demonstreze că omul credincios are o singură țintă: să te contopești în Isus. Prin vorbe și fapte.

Poemul cu titlul de mai sus ne arată o creștere zilnică a credinciosului, pornind de la un punct zero spre înălțimea spirituală. Noi toți trebuie să parcurgem această etapă. „Pe măsura în care ne dăm fiecare toate silințele, Harul ceresc ne îmbracă și ne ajută cu tot mai multă putere, realizând astfel lucruri din ce în ce mai vrednice de El”.

Poezia „Să-mi fac în fiecare zi” este de fapt o mică predică pentru suflet, în patru puncte esențiale: fiecare zi, fiecare pas, fiecare gând, fiecare stare. Nefăcute, sau chiar neglijate parțial, cele patru stări expuse de poet nu vor duce la desăvârșirea creștinului, ci mai degrabă la zădărnicirea planului divin, sau cum se exprima plastic Dorz în altă poezie: „În zadar e Cerul sus pentru ochii care nu-s, / în zadar e largul tot pentru paşii ce nu pot”.

Fiecare zi este o prelungire de har pentru orice persoană de sub Soare, de aceea Dumnezeu ne-o îngăduie ca un cadou al divinității. Scopul fiecărei zile nu este să „ne răsfățăm pielea” cum ar zice Berdardiev, ci s-o facem folositoare sufletului. Să creștem în omul dinăuntru. Odată ce cunoaștem acest adevăr trebuie să-l transmitem fiecărui persoane, mai ales celor care trec prin încercări și simt că Dumnezeu s-a depărtat de ei: „ducând oricui ar suferi/ un strop, din Harul lui Hristos”. Conform poetului, Harul este ceva incomensurabil, mintea umană nu-l poate cuantifica îndeajuns, dar un singur strop e suficient să învieze speranța oricărui om doborât. De fapt un singur cuvânt al lui Hristos, o simplă atingere de degetul lui Dumnezeu, este mai puternică decât toate farmaciile sau armatele lumii. Predicarea zilnică a Evangheliei, nu este doar o datorie ce se bifează în agendă, ci o plăcere, o bucurie care pune câte un nou fulg pe aripa sufletului. Prin urmare, Dorz crede că ducând gânduri de îmbărbătare celor în suferință, ziua devine folos pentru suflet!

Ceea ce surprinde gândirea dorziană este că nu numai fiecare zi contează, ci și fiecare pas. Pentru că binele nu poate fi făcut decât continuu. Pașii noștri zilnici pot trece prin locuri lipsite de binecuvântările divine, de aceea, așa cum Psalmistul ne învață, credincioșii „nu se duc la sfatul celor răi, nu se opresc pe calea păcătoșilor, nu se așează pe scaunul celor batjocoritori” Pașii noștri, mii în fiecare zi, trebuie să fie „un umblet binecuvântat” spune Traian Dorz. Iar umbletul acesta este vizitarea celor căzuți dar și a celor rămași, cu scopul de a-i ridica dintr-un păcat. Oamenii suferă datorită abaterilor de pe calea dreptății, și primul pas făcut este retragerea, însingurarea, autopedepsirea sau refuzul de a mai accesa Harul mântuitor. Prin urmare vor trăi o perioadă de descurajare, sau de apăsătoare vină, un nisip mișcător în care se afundă zilnic. Tocmai de aceea sfatul lui Dorz este ca pașii creștinului să se îndrepte nu spre locuri de enterteinment ci spre cele de suferință, acolo unde este nevoie de îmbărbătare, ridicare, refresh spiritual. Când oamenii „cad” de obicei cei din jur îi afundă și mai adânc în mocirla morală, dar datoria creștină este ridicarea și repunerea în valoare a individului ajuns în mreaja păcatului. Abia după ce ai ridicat pe aproapele tău din șanțul abandonului și deznădejdii, sau al jafului moral căruia i-a căzut pradă, poți spune că ai „un umblet binecuvântat”, cum sugerează Dorz la finalul strofei a doua.

A treia strofă pătrunde și mai adânc: în gânduri: fiecare gând. Oamenii pot face fapte bune, pot merge în direcții bune, dar dacă gândurile nu sunt curate, cinstite, este insuficient. Martin Luther spunea într-o analogie despre gânduri că „nu putem împiedica păsările ce zboară peste casa noastră, dar le putem opri să rămână să-și facă cuib”. Într-un eseu recent am scris că „diavolul ni se poate cuibări în minte, dar nu ni-l poate smulge pe Hristos din inimă!”. Gândurile bune aduc totdeauna fapte bune. Ele emană rugăciuni, fiind ca niște daruri mângâietoare, mai ales peste „rănile sângerânde”. Oamenii sunt fericiți și se simt mai în siguranță când află că cineva se roagă pentru ei. Gândurile bune pot fi așternute pe hârtie, dar și transmise mai departe, devenind „sfânt balsam alinător”. Chiar așa, gândurile noastre îmbălsămează?

Ultima strofă vorbește despre acțiunea creștină în orice stare, în fiecare stare. Oamenii pot avea stări diferite de dispoziție. Când stările sunt neplăcute, gândurile devin sumbre, apar nemulțumiri, cârteli, răfuieli verbale, bârfe, părelnicii... De asemeni stările de boală, de persecuție, de nedreptate etc, pot naște nu doar stări de neliniște ci zeci de întrebări „nebune” cum ar spune Pavel. Traina Dorz ne oferă o soluție miraculoasă: cântă. În orice stare ai fi, în bogăție sau sărăcie, sănătos ori bolnav, iubit sau marginalizat, persecutat sau elogiat, cântă Domnului laude pentru îndurările ce le-a oferit. „Cine cântă, spunea pastorul Vladimir Pustan, nu poate bârfi, nu poate cârti, nu poate fi nemulțumitor!”. Cine cântă „osanale” indiferent de starea prin care trece, îi aduce laude Lui Dumnezeu. Iar în urma cântării, starea devine alta. Nimeni nu s-a ridicat după intonarea imnurilor creștine mai dărâmat decât înainte de a se fi așezat să cânte! Muzica e închinare! Închinarea e terapie.

În poemul studiat, Dorz ne transmite 4 secrete de fericire: fiecare zi trebuie folosită pentru închinare, fiecare fapt trebuie să ducă la o faptă bună, fiecare gând trebuie să mângâie și fiecare stare trebuie să aducă laude Domnului.

Nicolae.Geantă

Subcarpații Curburii