Sunt exilat pe-o insulă pustie.
Nu-i iad de foc, dar nu-i nici paradis.
Mi-e dor cumplit și dorul nu mi-l știe
Decât însingurata mea chilie
În care stau de-atâta vreme-nchis.
Prin geamul aburit de îndoială
Zăresc un stol urcând spre Dumnezeu.
Deodată, amintiri îmi dau năvală
Și gânduri mă-ncolțesc fără sfială
Lovind cu disperare-n duhul meu.
Parcă-i revăd pe frații de-altădată
Venind să-nalțe calde rugăciuni.
Dar casa de-adunări e încuiată
Și crucea de pe turlă dărâmată.
Sunt exilati și ei de-atâtea luni...
Stăm singuri, între zidurile fricii
Păstrând distanța gropii de mormânt.
Nu ne vedem nici fiii, nici bunicii,
Nici rudele și nici măcar amicii...
Nu spunem nimănui niciun cuvânt!
Ni s-a răcit și sângele în vene
Și dragostea de Sus ni s-a răcit.
Ce dor nebun îmi plânge printre gene
În sunetul stridentelor sirene
După lăcașul nostru preaiubit...
Sunt exilat pe-o insulă pustie.
Nu-i iad de foc, dar nu-i nici rai senin.
Alături, iată c-au căzut o mie...
Dar Doamne, chiar dac-ar veni urgie,
Ajută-mă doar Ție să mă-nchin!
mihaela,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu