Ani de zile am definit credința după
sintagma Sfântului Apostol Pavel care le scrie corintenilor că ea este „o încredere în lucrurile care nu se văd”.
O încredere nezdruncinată. Adică o înaintare spre reușită chiar dacă nu ești
pregătit să obții premiul. Dar asta nu este ușor. E o acerbă luptă. În primul
rând cu tine, apoi cu logica. Cum să crezi în ceva ce nu vezi, ce nu simți, ce
nu este palpabil, ce e imposibil? Dar tocmai aici e chintesența: ce vezi nu mai
este credință. A.V. Tozer zicea că este caracteristic unui creștin să fie
preocupat de invizibil. E liniștitor gândul că lângă noi sunt lumi invizibile,
că este Dumnezeu. E drept! Și idolatrii cred în invizibil, dar credința
creștinului este purificată de însuși Dumnezeu. E drept de asemeni că sunt
mulți oameni care se declară creștini dar nu cred în invizibil. Însă aceia nu
au o credință, ci doar o religie. Iar religia nu este o relație. Pentru că a
avea credință înseamnă a intra într-o relație.
Am spus că ani de zile am definit
credința ca o încredere în lucruri ce nu pot fi probate! Însă într-o zi am
descoperit, vorba lui Emil Cioran, că m-am pomenit în mijlocul lui Dumnezeu!
Pentru că, azi definesc credința ca fiind
intrarea în Dumnezeu, atingerea Lui. Însă trebuie să argumentez: nu poți
intra în interiorul lui Dumnezeu dacă nu îți vezi mai întâi vinovăția
păcatului. Contactul cu Dumnezeu îți anulează vinovăția. Și te amestecă în
treburile lui, ca să-l citez din nou pe Cioran. Deci pentru mine credința a
devenit starea în care începi să împărtășești natura lui Dumnezeu. Să o
împrăștie, să o faci văzută! Nu numai la Biserică. Ci oriunde ești prezent.
Apoi, cel ce crede trăiește pe două paliere: fizic și spiritual. În trup este
pe pământ, dar în duh este deja în Cer!
Credința deasemenea presupune și
cercetarea lucrurilor. Pentru că, acel „a crede și nu cerceta” al Bisericii
îndrumă mai degrabă spre o lenevire a minții, nicicum la păstrarea imaculată a
unor dogme.
Nu vreau să filosofez pe teama
credinței (nu e nici timp, nici spațiu), dar nu pot să nu mai afirm un adevăr:
oriunde credința are ochi de văzut, vede invizibilul din spatele vizibilului.
Vede pe Dumnezeu așa cum este. Prin urmare, nu mai poate trai decât ceea ce a
descoperit: Fața lui Dumnezeu. Căci credința
pentru mine este a vedea Fața lui Dumnezeu. Ați putea spune “cine vede Fața
lui Dumnezeu moare”. Da, moare față de sine. Credința te face să mori față de
tine!
Și ultimul argument pe care îl aduc:
credința merge numai în parametrii
Scripturii, vorba doctorului Vlad Schlezak. Dacă noi ne apucăm să dăm
definiții pot fi greșite. Dar dacă Biblia le susține…
A crede nu înseamnă a bate în cuie ceva. E suficient că o singură dată a fost Cineva bătut în cuie...
În El să credeți!
În concluzie, pentru mine credința
nu este o practică religioasă, un set de reguli și dogme, mers la biserică sau
ceva legat de pioșenie. Credința este viața trăită de creștinul care a văzut pe
Hristos și trăiește (se străduiește) ca El. Căci Mântuitorul a spus: „Cine M-a
văzut pe Mine a văzut pe Tatăl!”
Nicolae
Geantă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu