Păcatul alb. Indiferența – de Nicolae.Geantă

Am stat în parcarea bisericii 30 minute. Oamenii coborau din mașini, se uitau curioși spre mine și intrau în Casa de Rugăciune liniștiți. (A se citi indiferenți). În parcare eram eu, pastorul ce trebuia să predice. Dar la ușă era R. Un băiat de vreo 14 ani, cu 7 frați acasă și o singură bunică. Pe mine admit că nu m-au văzut. Eram în mașină. Dar pe lângă R. treceau ca pe lângă un invizibil.

Am scris mai de mult că pictorul norvegian Munch are un tablou „Țipătul”. În care o femeie vrea să sară în râu de pe un pod țipând în gura mare, în timp ce doi tineri din spatele ei se strâng unul în altul fără să le pese. Indiferenți. Sunt cu fața la ea, dar inima le e întoarsă. Închisă în bezna nepăsării.

Ellie Wiesel zicea că opusul dragostei nu e ura, ci indiferența. Ura e plină de văpăi de foc, e ardere, e mișcare. Indiferența e absență. E o stare tristă, fără foc și fără paie. Nu trezește nicio stare. E Universul nimicului, unde nimeni nu e primit, nimeni nu contează. Nimeni nu prezintă nicio însemnătate. Tot ce atinge e lipsit de sens. Indiferența e esența inumanului, zice GB Shaw.

Eu am numit indiferența glaciațiunea sufletului. Te lasă rece la orice. Cu ea trăiești ierni chiar și în miez de vară. Și gheața asta nu numai că te izolează de jur împrejur, te lasă în singurătate, dar întâi te adoarme, apoi te ucide lent. E moarte albă. Indiferența e păcatul alb, vorba pastorului Luigi Mițoi.

Nepăsarea a ucis mai multe suflete decât ura. Și decât închisoarea. Scria Henry Jaeger undeva: „Nu călăul mă va speria, nici încărcătura puștilor, nici umbrele de pe zid, nici noaptea pe pământ când pâlpâie azvârlită doar ultima stea a durerii, ci indiferența oarbă a unei lumi nemiloase, nesimțitoare”. De-a lungul istoriei a triumfat răul datorită indiferenței celor care puteau să facă binele, a inerției celor ce aveau minte, voce, putere decizională. Înțelegeți de ce e încă rău prin biserici?

Mă gândeam zilele acestea că bogatul din pilda lui Lazăr a ajuns în iad mai mult pentru indiferență decât orișice alt păcat. De la el învățăm că indiferența e semnul perfect al egoismului. Ea nu gândește niciodată în doi. Privirea ei poate ucide cea mai fericită iubire!

Indiferența e lipsa rugăciunii pentru celălalt, e paralizia sufletului. Și-al tău și-al aproapelui tău. Indiferența e iad! De aceea, Dumnezeu ne avertizează prin proorocul Ezechel (33:8-9): „Când zic celui rău: ‘Răule, vei muri negreşit!’ şi tu nu-i spui ca să-l întorci de la calea lui cea rea, răul acela va muri în nelegiuirea lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna ta”. Indiferența te face complice.

Indiferența te face absent de pe scena vieții. Nimic durabil nu se poate face prin ea, vorba lui Paler.

În duminica aceea am coborât trist din mașină.  La fără cinci. Pe lângă R. trecuse câteva sute de oameni. M-am oprit și l-am întrebat povestea lui. Mi-a spus-o. „Și n-ai primit nimic?”. „Nimic”. „Dar de ce ai venit aici, la ușa bisericii?”. „Am auzit că pocăiții te mai ajută...” Avea dreptate: pocăiții mai ajută, ceilalți...

Indiferența nu lasă urme de sânge. Dar ucide...

Nu fiți indiferenți! Nu fiți surzi la țipetele semenilor! Nici orbi la rănile lor! Indiferența ne ține tot timpul pe întuneric. Și în întuneric nu locuiesc prietenii lui Dumnezeu...

Nicolae.Geantă

www.ciresarii.ro