Unitatea ca un magnet – de Nicolae Geantă

sursa img 

„Teologia nu este ca pizza, fiecare felie cu ingredientele sale. Ea este ca pâinea. Nu poți da ingredientele afară”, spunea la un curs costaricana Ruth Padilla DeBorst, doctor în Teologie la Boston University. Deci dacă din pizza poți îndepărta măslinele, mozzarella, baconul sau ketchupul, din pâine nu poți separa făina de apă și de sare! Prin urmare, teologia doamnei Padilla ne învață că unitatea în Biserici este cel mai important „ingredient” interuman. Unde unitate nu e, nimic nu e…

Trăim într-o societate unde dezbinarea e prezentă în fiecare ungher. În politică, în familii, între generații, între etnii, între minorități.... Ba chiar în Biserică. În anii slujirii mele, de-o parte și alta a țării sau în diaspora, am constatat că bisericile dispun de clădiri impozante, păstori pregătiți, sonorizare bună ori logistică performantă, dar… unitatea lipsește. Sau este ciobită. Nu știu de ce, dar mi se pare că uneori biserica a uitat că, în seara de dinaintea răstignirii Hristos s-a rugat: „Mă rog Tată ca ei să fie una, cum Tu Tată ești cu Mine și Eu în Tine, ca și ei să fie una în noi, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 19:21). Adevărul ce-l desprindem de aici este că unitatea Bisericii face ca oamenii să creadă în Isus! Divizarea Bisericii însă face ca puterea ei de influență să fie minoră. Ori fără impact. Iar o biserică fără impact în societate este un club de repetenți.

În ziua Cincizecimii în care Duhul Sfânt a coborât peste oameni, medicul Luca, autorul cărții Faptele Apostolilor, ne spune că „ucenicii erau toți împreună” (FA 2:1). Adică în Biserică nu este suficient să fim toți, ci să fim împreună. Biserica nu este stadion, teatru, sau mijloc de transport în comun, și nici școală. Unde oamenii sunt toți dar nu împreună, pentru că unii simpatizează cu echipe sau actori diferiți, au culori de piele sau sexe diferite, au ideologii contradictorii, și prin urmare nu se înțeleg.

Unitatea nu izgonește pe cei care nu gândesc ca noi, care nu au doctrine ca noi, care nu cântă, nu se închină ca noi. Ci îi atrage. Biserica este un magnet, unde toate lucrurile sunt lipite de Dumnezeu și totodată unele de altele. Biserica trebuie să fie una, căci dacă e dezbinată dușmanul o distruge ai ușor.

Unitatea este la fel ca nisipul. Așa ne arată Dumnezeu în cartea Ieremia. „Eu am pus mării ca hotar nisipul, hotar veșnic, pe care nu trebuie să îl treacă” (5:22b). Firicelele cele mai mici pot fi spulberate, dar când sunt unite niciun val al oceanului nu le poate referi. Nisipul numai unit poate sta în fața mării. Și creștinii trebuie să fie la fel. În unitate, sholder to sholder, biserica e invicibilă!

Unitatea este lipsă de competiție. În ea nu încearcă nimeni să fie mai presus. Să catalogheze pe ceilalți mai puțin importanți. Unitatea e comlementaritate. Ca notele de la pian. Singură, fiecare notă ar fi o zgărietură pe creier. Dar împreună fac o muzică ce odihnește sufletul. Dumnezeu nu primește închinarea atunci când închinătorii sunt în competiție. Competiția nu face parte din teologie. Ci din filosofiile deșarte ale lumii.

Unitatea este sinergie. Adică fenomenul în care doi împreună pot face o lucrare cât patru individuali. Astfel în sinergie ne creștem și unii și alții. Putem ajuta pe cei din jur. O picătură de ploaie nu poate adăpa pe nimeni, dar toate picăturile însumează un ocean.

Psalmul 133 ne spune că acolo unde „frații sunt împreună”, acolo coboară Dumnezeu! În dezbinare El lipsește. Și unde Dumnezeu lipsește, lipsește „binecuvântarea, viața și veșnicia” (versetul 3b).

Unitatea nu este o recomandare, ci o poruncă. Ca și poruncile „să nu furi”, „să nu curvești”, „să nu ucizi”.

Unitatea se face cel mai bine în rugăciune. Iosafat nu s-a bazat pe armata sa uriașă, performantă. Când a văzut dușmanul s-a temut deși îl mai învisese. De aceea a chemat tot poporul să strige la Dumnezeu (2 Cronici 20:13). Și apoi a biruit fără luptă. La Dumnezeu luptele sunt castigate înainte să fie date!

Teologia nu înseamnă dispute pe doctrine, mod de închinare, apartenețe etnice ori segregare confesională. Când procedăm așa pierdem din vedere scopul: mântuirea noastră și mântuirea de obște. Așa l-am citat pe Mântuitorul puțin mai sus: „ …ca și ei să fie una în noi, ca lumea să creadă că Tu m-ai trimis”. Altfel Împărăția lui Dumnezeu nu se ia cu năvală. Iar noi vom fi răspunzători pentru acest fenomen.

Nicolae.Geantă