vineri, 31 mai 2019

Tu mai stai în genunchi la rugăciune? - de Nicolae.Geantă

Era exact în ziua când am împlinit 40 de ani. Ionică, un frate în căruciorul cu rotile, puțin mai în vârstă decât mine, a spus spre sfârșitul mărturiei sale: „Știți care e cea mai mare dorință a mea?”. Apropos, care ar fi dorința cea mai mare a unui om care nu se poate deplasa pe picioare, nu poate să se ridice din pat și nici să se încheie la cămașă? M-am gândit că zis cu lacrimi în ochi: „Să pot să mai cobor odată din cărucior și să mă rog în genunchi!”. Am intrat în pământ de rușine. Eu aveam ambele picioare de fotbalist și alergam toți Subcarpații. Dar nu îi mulțumisem niciodată lui Dumnezeu că le puteam îndoi la rugăciune. De fapt, le îndoiam  dar rar. De rugat mă rugam. În picioare... Nu voi uita niciodată dorința lui Ionică. Am plâns toată ziua aceea. Și pentru el, și pentru mine, și pentru Hristos.

 sursa foto Mesagerul lui Hristos
Acum am 50 de ani. Și am descoperit o fotografie cu un frate cu dizabilități, care a venit primul la biserică. Da, cei care nu au picioare vin la timp. Ceilalți... Fratele și-a lăsat „picioarele” în bocanci, a coborât pe dușumea și a îngenunchiat. În cioturile de la picioarele amputate! Mai are rost să fac comentarii? Am plâns din nou. La exercițiul ăsta suntem cel mai falimentari...

Mă gândeam astăzi, gonind cu mașina, ce diferență este între omul cu cioate de picioare îngenunchiat și o biserică (nu spun care, din țara noastră) în care am interdicție pentru că într-o duminică seara, după o predică, înainte de un Crăciun, am „îndrăznit” să îi cobor pe toți în genunchi la rugăciune!!! Nu fac mai multe comentarii!

Un proverb arab zicea: „Nu mă voi mai plânge niciodată că nu am pantofi din ziua în care am văzut un om fără picioare!” Câtă dreptate. Uneori Dumnezeu ne arată cât de binecuvântați suntem! Nu cred că există vreo pereche de pantofi mai scumpi decât o pereche de picioare!

Când mă uit la un om cu dizabilități care se roagă pe genunchi nu am cum să nu mă umplu de rușine! Și mă întreb, și te întreb: „oare eu aș putea să fac asta dacă aș fii în locul lui?”.

Chiar așa, tu ai sta în genunchi să te rogi dacă n-ai avea picioarele întregi?
Sau dacă le ai întregi, ca și mine, de când nu le-ai mai îndoit în fața lui Dumnezeu?

Nicolae.Geantă

Ziua de după Ierihon - de Vladimir Pustan


Când a trebuit cucerit Ierihonul, generalul Iosua a cerut un plan de bătaie de la comandantul suprem, Căpetenia oștirii Domnului, adică Isus. A primit un plan ciudat, un fel de învârtit în cerc, ce numai în pustie îl mai experimentaseră. Ierihonul a căzut pe tăcute și toate lucrurile deveniseră clare. Dumnezeu era cu ei…

Iosua devenise cunoscut și temut în toată țara…

Poate de aceea când a trebuit cucerită cetatea Ai (o îngrăditură de lemne, corturi și oameni speriați) nu s-a mai consultat cu Îngerul, ci a folosit ce învățase în școala militară. Acan furase și teoretic blestemul era acolo, dar era mai bine să fi știu înainte decât după. După, nu a mai rămas nimic de făcut decât treizeci și șase de înmormântări.

Iosua s-a rugat după dezastru și întotdeauna rugăciunea de-a doua zi e mai plină de lacrimi și regrete.
Când te bazezi pe mușchi, putere, diplome, tinerețe, bani, spiritualitate, vei face cunoștință des cu câte un Ai…

Viața e plină de neprevăzut, iar marile noastre probleme nu ne vin din Ierihon ci din Ai, adică din locul în care te încrezi în puterile tale… Dacă unii se bizuiesc pe caii lor, pe carele lor, noi trebuie să ne bizuim pe numele mare al Domnului nostru.

Indiferent cât de ciudate ni se vor părea căile Lui.


Vladimir_Pustan

Oprește-te din când în când - Traian Dorz


Oprește-te din când în când și uită-te la lună,
Și-ascultă trecerile ei ce multe au să-ți spună.

Oprește-te din când în când și uită-te la soare,
Căci nu ști ziua aceea când nu-ți va mai răsare.

Oprește-te din când în când lângă-un mormânt și-o cruce,
Și-aduți aminte că-ntr-o zi aici te vor aduce.

Oprește-te din când în când în drum numai cu tine,
Și vezi cu ce te duci de-aici în viața care vine.

Oprește-te... și până poți spre Dumnezeu te-ndreaptă,
Căci nu ști după care pas sfârșitul te așeapta.

Căci în zadar te vei opri când moartea te culege
Atunci, pe veci de veci va fi târziu a mai alege.


Traian Dorz

vineri, 24 mai 2019

Cojocul neprihănirii - de Nicolae.Geantă

Oricine ar fi, și orice ar face, omul are nevoie acută de neprihănire. Jonathan Edwards o numea justificare. Românii o numesc “fără pată”. Unii îi spun sfințenie. Adică ceva ce ne aseamnănă cu divinitatea. Alții îi zic curăție. Ori desăvârșire. Chinezii însă pentru cuvântul neprihănire folosesc o ideogramă - o combinație dintre un om și un miel. Mielul este deasupra acoperind omul.

Pentru a capăta neprihănirea oamenii aleargă la biserici, la temple, la morminte cu sfinți. Pun lumânări, sărută icoane, aduc jerfe, fac binefaceri, caritate, suportă penitențe, canoane. Șirul strădaniei umane pentru neprihănire e un opis nelimitat. Dar neprihănirea se capătă simplu. Punând pe Isus, Mielul Golgotei, deasupra noastră. Îmbrăcând-ne cu El. Oridecâteori se uită Dumnezeu la om vede întâi Mielul. Pe Isus care ne acoperă!

Haina neprihănirii nu e o cămașă de in subțire, albă ca zăpada Alaskăi. Ci un cojocel de miel însângerat. Nu știu de ce, dar parcă se potrivește atât de bine românilor! Îmbrăcați-vă cu Dumnezeu! Și pe afară și pe dinlăuntru!

Nicolae.Geantă
Luton, UK

Șerpii care mănâncă licurici

Povestea spune că, odată un șarpe urmarea un licurici. După multe zile de urmărire, licuriciul obosit, se oprește și-i zise șarpelui:
-Pot să-ți pun trei întrebări?
-Nu sunt obișnuit să răspund nimănui - zise șarpele -, dar cum urmează sa te mănânc, poți să întrebi!
-Fac parte din hrana ta zilnică?
-Nu!, răspunse șarpele.
-Ți-am făcut vreun rău?
-Nu, sigur că nu!
-Și-atunci, de ce vrei să mă mănânci?, întrebă exasperat licuriciul.
-Pentru că nu suport să te văd strălucind!, răspunse încordat șarpele..

Morala: când luminezi pe drumul tău, faci lumină și celorlați, și asta deranjează persoanele care pândesc în penumbra.

P. S. Şerpii care mănâncă licuricii, nu înțeleg că vor rămâne în întuneric pentru totdeauna.


miercuri, 22 mai 2019

De ce femeile nu pot petrece cinci zile pe săptămână cu prietenele lor - de Nicolae.Geantă

Zilele trecute am găsit întâmplător pe Internet o afirmație exagerată a unei duduițe consilier: „O femeie trebuie să iasă de 5 ori pe săptămână cu prietenele”! Neavând de lucru am spus în gura mare unor colege de cancelarie. (Evident că nu pot fi de acord cu afirmația fără logică). Atât mi-a trebuit! Cineva a luat foc! M-a acuzat de dictatură familială. (Și cumva de bădărănie...) Adică vezi Doamne, nici nu știu pe ce lume trăiesc! Cum adică să spun că o femeie nu are voie să iasă de 5 ori pe săptămână cu colegele la restaurant, la prăjitură, la saună, pe lac ori cine știe pe unde?

Apropos, ce o fi făcând câteva femei timp de 5 zile pe săptămână în jurul unei mese, a unei cafele, a unor andrele sau croșete, sau alături la coafor? Ce discuții? Ce analize?

I-am spus doamnei ce m-a catalogat „mic despot” că în cele 5 zile cu prietenele o femeie își va neglija casa. Nu va mai avea timp suficient pentru gătit, pentru curățenie, pentru plantat flori, pentru dereticat prin șifonier, pentru ajutat la teme copiii... Și alte un miliard de chestii pe care le fac femeile prin gospodărie. (Bineînțeles că tot eu am ieșit pe locul din urmă). Cât despre timp petrecut cu copiii, cu soțul...

Nu sunt misogin. Și nici încuiat la cap ca medievalii, să spun că femeile nu au valoare, că sunt ceva gen second hand, că trebuie strunite, dirijate, îngrădite. Dar chestiunea cu libertatea femeii - care e la modă în ultima vreme - mă uluiește. Feminismul a impus nu numai sexismul exacerbat, dorința de a fi liberă și a face ce dorești, ci și pretenția că doamnele pot fi egale și chiar superioare bărbaților! Știți cum sună asta? Sunt mai înțelepte ca Dumnezeu! Și asta nu sună decât ca... aroganță!

Am vorbit astăzi cu niște liceene. Tinere îndrăgostite. Pentru nimic în lume nu ar prefera 5 seri cu prietenele lor și fără „el”! Și am înțeles de ce psiholoagele își îndeamnă clientele să iasă cu suratele zilnic la un profiterol: și-au stins iubirea...

Am întrebat liceenele dacă ar dori să se mărite cu un băiat pămpălău. Unul pe care doresc să-l poată călca pe coadă. Un Neica Stoica Pătrunjel/ ce zice ea zice și el, vorba bunicii. Răspunsul? Așa ceva nu vrea să digere niciuna!

Nu am nici timpul necesar - și nici nu mi-am făcut un scop din asta, să argumentez de ce femeia trebuie să își petreacă cinci seri pe săptămână cu soțul ei. Cine știe Biblia înțelege. Cine nu știe... Dar am totuși o întrebare pentru doamna psiholog care postează propriile-i convingeri ca legi incontestabile, sau duduiței care m-a bombănit ceva vreme după ce am plecat acasă: „Ce-ați zice dacă soții dumneavoastră ar ieși de 5 ori pe săptămână cu prietenii?” Acum nu pot spune dacă la mici, la bere sau la stadion. Căci la biserică nu cred că le place...

Doamnelor, stați mai mult timp lângă domnii dvs! Nu doar că e biblic. Dar ca să nu dați prilej să stea altele....

PS: Apreciez femeile! Dumnezeu a colorat lumea cu ele. Ne-a dat nouă bărbaților aripi în plus. Sunt îngrijorat când noi bărbații nu știm să le prețuim valoarea. Dar când femeile întrec măsura cerută de Dumnezeu nu pot moțăi în strana bisericii. Ci trebuie să ies pe punte să scot apa din barcă! Altfel ne înecăm cu toții...

Nicolae.Geantă

Cine se ascunde în spatele unui copil?


"În spatele unui copil vesel e o mamă ințeleaptă.
În spatele unei fetițe senine e un tată implicat.
În spatele unui băiat liber e o mamă inteligentă.
În spatele unui copil agresiv e nevoia de afecțiune.
În spatele unui copil curajos e un părinte și mai curajos.
În spatele unui copil trist e un părinte neatent.
În spatele unui copil fricos e un părinte și mai fricos.
În spatele unui copil vesel e o casă veselă.
În spatele unui copil sclifosit e nevoia de atenție.
În spatele unui copil credincios e o bunică.
În spatele unui copil liber sunt doi părinți liberi.
În spatele unui copil - lumină e un părinte -soare.
În spatele unui copil fericit sunt doi părinți fericiți.


nu știu autorul

luni, 20 mai 2019

Puterea stă în tine - de Licuță Pântia


Dacă vrei în viață de a izbuti,
Luptă-te cu teama, nu o mai hrăni!
Nu-ți lăsa destinul sub al ei control,
Vrea să te distrugă, ăsta-i al ei rol!

Nu îi da putere făcând voia ei,
Tu doar eşti stăpânul, tu decizi ce vrei!
Iar de paşi în spate uneori mai faci,
Fă-i pentru putere, nu să te retragi!

Caută curajul, mergi la brațul lui,
Şi învinsă teama va pleca hai-hui,
Iar privind oglinda vei zări om nou,
Laşul de-altădată, va zâmbi erou!

Luptă-te cu tine şi-ai să reuşeşti,
Nu uita: în viață, creşte ce hrăneşti!

Licuța Pântia

vineri, 17 mai 2019

Vremea tăcerii - de Vladimir Pustan


L-a întrebat odată un tânăr pe Aristotel: „Sper că nu v-am plictisit cu vorbăria mea?” „Nu tinere. Deloc. Pentru că nu te-am ascultat”, i-a răspuns filosoful.

Am ajuns să cred că oamenii ce lasă după ei urme în viaţă sunt niţel surzi. De fapt, o boală controlată. Suntem înconjuraţi de zgomote ce vor să ne fure timpul şi posibilitatea introspecţiei. Nu te poţi cunoaşte pe tine însuţi dacă nu te auzi prima dată. Frica de autocunoaştere face ca mulţi oameni să asculte toată ziua muzică sau să se odihnească cu televizorul pornit.

#Fără Apărare - Mic film pentru profesori. Cu comentariul meu aferent...

Da, recunosc, 
am trecut (și eu) de mai multe ori pe aici! 
Chiar dacă sunt bărbat... 
Chiar dacă sunt puternic!
Chiar dacă am avut de fiecare dată replici!
Chiar dacă de fiecare dată am găsit soluții!
Chiar dacă sunt pastor (și mă tem de Dumnezeu!) 
Am gustat umilința vieții de profesor!

Aroganța unor părinți cu bani, cu ifose, cu beizadele;
„intelighenția” unor cete de „consilieri și psihologi școlari” care trăiesc după cărți dar nu după Carte;
legislația unor politicieni „cu cap strâmt și inimă prea seacă” - vorba lui M. Eminescu;
ifosele unor comitete de părinți și elevi;
rebeliunea tinerilor;
inechitatea presei;
și alte un milion de motive...
Au secătuit școala de dascăli competenți!
De profesori care au făcut treabă bună!

sâmbătă, 11 mai 2019

Vorba lungă sărăcește – de Nicolae.Geantă


Noi românii avem un  proverb interesant: „Vorba lungă e sărăcia omului”. Era un moto plăcut tatălui meu. Dar ebraica, limba în care a fost scrisă prima dată Scriptura, ne aduce un principiu și mai intersant. În evreiește pentru cuvântul „cuvânt” se folosește termenul de „giuvaer”. Adică vorbele trebuie să îmbogățească! Giuvaerele te fac mai bogat. Chiar dacă sunt... mici.

Prin urmare, pentru a îmbogății oamenii nu ne trebuie convorbiri interminabile. Priviți-L pe Dumnezeu. De câte cuvinte a avut nevoie Dumnezeu să facă Cerurile și Pământul? Ori, câte cuvinte a spus Isus pe Cruce? De câte cuvinte a avut nevoie ca să-l învieze pe Lazăr? Dar ca să potolescă marea? Ori să vindece femeia bolnavă de dropică, leproșii sau sluga sutașului roman? „Spune un singur cuvânt”, a spus ofițerul roman, „și robul meu va fi tămăduit” (Matei 8:8).

Mă gândeam ieri când goneam pe autostradă că pentru a elucida dileme teologii scriu tomuri de peste 1000 de pagini, filosofii scriu o carte pentru un singur cuvânt. Iar Dumnezeu la Sinai a scris Legea (cele 10 porunci) în numai 10 rânduri! El oferă giuvaere. Noi niște ciorbe... lungi! Poate că tocmai de aceea fug oamenii de biserică. Vorbele sunt multe. Dar sărace...

Opinez cu prietenul meu Valentino, care spune că vorba lungă sărăcește și să/se răcește! „Când vorbești prea mult iarna afară te dor dinții”, îmi zicea șugubățul italian. Vorbele pot fi ca și cartofii fierbinți scoși din cuptor. Dar tot învârtiți din mână în mână ajung reci pe masă la musafiri!
Îmbogățiți oamenii când vorbiți! Simplu: lăsați-L pe Dumnezeu să vorbească. Sau măcar folosiți oracolele (în greacă)/cuvintele (în românește) Lui, vorba lui Petru (1 Petru 3:11).

PS: Italienii mai au un proverb de care trebuie să ținem seama: „Când începi să vorbești asigură-te că ai creierul conectat la gură!”

Nicolae.Geantă
Arad

joi, 9 mai 2019

Să nu ne pierdeţi... - de Nicolae.Geantă

Ravi Zacharias, povesteşte că în 1995, la ora de rugăciune de la primăria Washington, dintre vorbitori s-a ridicat Ashey Oubre, o fetiţă de vreo 10 ani. Cu un glas plin de dulceaţă cum numai un copil poate avea, fetiţa a citit un text adresat celor mari. "Nu ne mai vorbiţi despre dragoste dacă voi n-o trăiţi! Nu ne mai vorbiţi despre iertare, dacă voi nu vă puteţi ierta unul pe altul! Nu ne mai obligaţi să mergem la Biserică dacă voi n-o faceţi! Nu ne mai puneţi să citim Biblia dacă voi n-o deschideţi deloc! Nu ne mai vorbiţi de Dumnezeu, dacă voi vă purtaţi ca şi cum n-ar exista! Voi, oamenii mari ne minţiţi. Ne minţiţi şi nu credeţi!". Cuvintele fetiţei au frânt inimile celor prezenţi. Părerea mea personală este că atârnă mai mult decât 1000 de predici!

În România o droaie de părinți, profesori, păstori, patroni, politicieni etc vorbesc despre valori. Fac educație. Și rezultatul? Cât bobul de muștar! Cât praful de pe tobă! Pentru că prea puțini am înțeles că despre valori nu putem vorbi tinerilor fără să le trăim! Consecința e catastrofală: îi pierdem întâi pe ei apoi pe noi!

Să fim sinceri în tot ce facem1 Sinceritatea nu rănește pe nimeni!

PS: Pentru că astăzi e ziua UE aș dori să le spun doar atât: nu ne mai mințiți cu vorbe, nu ne mai cereți nimic până voi nu trăiți cu frica de Dumnezeu!

Nicolae.Geantă

marți, 7 mai 2019

Nu poți să știi că Dumnezeu nu există - de Nicolae Geantă

Unii oameni care se declară atei
îmi strigă cât îi ține plămânii:
„Dumnezeu nu există!”

Eu îi întreb cu responsabilitate:
„Cum poți să știi că Dumnezeu nu există?”
Nu poți.
Poți doar să crezi că Dumnezeu nu există...

Dar asta sună altcumva.
E voința interioară a omului de a nu crede!
Ne naștem cu ea.
O purtăm după noi.
Și uneori ne robește.

Totuși,
necredința mea (ori a ta)
nu poate infirma existența cuiva!
Mai ales...
existența Lui Dumnezeu!

Dacă Dumnezeu nu există,
noi,
cei care am crezut,
nu avem nimic de pierdut.

Dar dacă există,
ghiciți:
cine e pierdut?

Nicolae.Geantă

sâmbătă, 4 mai 2019

MAI aproape de Dumnezeu - de Alexandra Svet

"Mai încerc o dată. Chiar dacă nu mi-a ieşit. De o mie de ori.
Mai nădăjduiesc. Chiar dacă am pierdut. De o mie de ori.
Mai cred. Chiar dacă m-am îndoit. De o mie de ori.
Mai rămân puţin. Chiar dacă îmi vine să fug.
Mai zâmbesc, totuşi. Chiar dacă îmi vine să plâng.
Mai mângâi. Chiar dacă îmi vine să lovesc.
Mai cânt. Chiar dacă îmi vine să urlu.
Mai insist. Chiar dacă îmi vine să renunţ.
Mai visez. Chiar dacă mi se spune că e în zadar.
Mai cred în frumos. Chiar şi când mă înconjoară urâtul.
Mai vreau să zbor. Chiar dacă mi s-au topit prea multe perechi de aripi.
Mai lupt să mă înalţ. Chiar dacă lanţuri grele mă ţin pe pământ. 
Mai merg puţin. Chiar dacă am obosit.
Mai lupt să devin un om bun. Chiar dacă m-am săturat şi eu de câte cusururi am.
Mai cred în mine un pic. Chiar şi când îmi pare imposibil să o fac.
Mai iubesc. Chiar şi când nu primesc răspuns.
Mă mai las iubit(-ă). Chiar dacă mi se pare că nu merit.
Mai iert. Chiar dacă cred că nu mai pot.
Mai cred, nădăjduiesc şi stărui. Chiar dacă spui că n-am în ce.

Mă ridic. Mă mai ridic. Chiar dacă cred că nu mai pot. Cum să renunţ? Acum, în mai?

E mai şi în inima mea.
Din ce în ce mai mai..."

Alexandra Svet, 
"Floarea din asfalt"

vineri, 3 mai 2019

Presă liberă sau instrumentalizată? – de Nicolae.Geantă

Presa fără libertate este ca un avion fără aripi. Nu se poate ridica nici peste un mușuroi de furnici. Ba e mai rău, e ca aerul fără una dintre componente. Un singur component dacă e dat afară toate avioanele se prăbușesc!

Trăim o eră nouă. Digitalizată. Informaționalizată. A informațiilor instant. De fapt trăim un Babilon informational. Ăsta e dumnezeul celor mai mulți contemporani. Priviți numai puțin tinerii. Dar și adulții. Avizi de știri, de fake-news, de bed-news, de telenovele scrise… În mii de seri când merg prin România în misiune văd geamurile caselor numai în flash-uri. Televizorul e cel mai iubit dintre pământeni. Televizorul de către adulți, Facebook-ul de către tineri. Vorba unui bătrân, după ce fiul său și-a cumpărat televizor: „Frate, seara la aista sudează diavolu’ în casă!”

Visând iarăși marea - de Vladimir Pustan


De două nopți visez marea... Un albastru verzui ca ochii Batșebei în amurg. Am avut neșansa să mă nasc între munții ce au un sfârșit. I-am urcat o dată și gata! Nu mai au nimic să-mi spună. Iar între munți plouă zilnic și oasele-mi pline de reumatism îmi sunt un purgatoriu nesfârșit.

Oare cum au putut oștenii lui Xerxes să lovească marea cu verigile doar pentru simplu fapt că le-a dus corăbiile să sărute coralii? Grecii au considerat asta culmea barbariei. Marea nu se bate, marea se privește până când ochii îmbibați cu sare văd caravelele lui Vasco da Gama, iar urechile aud strigând marinarii amiralului Nelson.

Mi-am dorit în adolescență să fiu arheolog scafandru și să caut epave și orașe scufundate. M-am pregătit temeinic făcându-mi un echipament improvizat, descompletând o ambulanță. Scufundările le-am făcut în Crișul Negru căutând pentru început cerceii fetelor din sat. Și anii au trecut iar plămânii îmi sunt tot mai des atacați de pneumonii perfide. Iar Crișul Negru e plin de PET-uri de la fabrica de sucuri mortale ce și-a găsit adăpost în spatele casei mele.