Breaza de Brașov. Poalele Făgărașilor. Brazi. Zăpadă. Cabană. Tinerii de la Biserica Punct București (De fapt aproape toți membrii sunt mai tineri ca mine! Am îmbătrânit!) 31 Decembrie. Ora 22. Avem încă un timp devoțional care se termină cu predică (Am vorbit despre “Ce ar trebui să uităm odată cu anul ce trece”). Rugăciune. E deja ora zero! (Artificii nu ai unde să vezi în pădure! Oricum pocăiții nu ard banii. Îi dau săracilor). Cântăm. (E mai eficient să întâmpini Anul Nou cu laude lui Dumnezeu decât cu bubuieli aiurea în văzduh).
După ce sfârșesc mesajul biblic mă uit pe scări. Un grup de cinci indivizi. Haioși. Cu sorcove. Și o tobă. Venise cu capra. Exact la midnight. Cristi S. i-a luat din curte și i-a urcat la etaj. În holul mare. Unde era deja... biserică. Noi cântăm. Cei cu plugușorul se uită. Nu doar un minut. Ci mai multe. Au răbdare. Apoi se ridică Daniel C. “Vă poftim să stați pe canapea. Îndrăzniți. Vă cântăm noi un colind, două chiar, apoi ne cântați voi”. Și am început. Maria cântă la chitară. Petra la tarhon. Sorin la orgă. Și noi ceilalți (mai bine de două duzini), la... harfa cu zece degete! Musafirii cântă și ei cu noi. Bat din palme. Ba își pun și toba in funcțiune.
După workship se ridică iarăși Daniel. Și argumentează de ce noi pocăiții cântăm lui Hristos. Apoi îi roagă pe poftiții-nepoftiți să cânte. Tăcere. Ochi în pământ. Obraji roșii. Rușine! “V-ați blocat?” îi întreb. Și unul, mai de vârsta mea poate, mărturisește: “Am avut și noi rugăciune în seara asta! Știți, am mai fost și pe la adunare. Dar... noi nu ne ținem cum ar trebui de Dumnezeu!” Și deodată se lasă liniștea peste tot! “Deci nu mai cântați... Atunci o să mă rog pentru voi”. Ne-am ridicat toți. Am ridicat mâinile și am strigat la Domnul. Și in spatele meu toți ceilalți murmură spre Isus.
După rugăciune îi îmbrățișez pe toți. Cu lacrimi. Și eu. Și ei. Și Cristi. Și poate și alții. “Dumnezeu să vă aducă lãngă El cât mai curând”. Băieții coboară scările tăcuți. Cristi se caută în portofel să le dea ceva. “Ce să fie?! Nu vrem să luăm nimic!”
Colindătorii au plecat bucuroși. Ca păstorii de la ieslea Betleemului. Nu știu pe la ce case au mai intrat. Dacă au mai intrat. Nu știu nici ce au mărturisit celor de acasă! Dar știu ce am simțit eu: că plugușorul rămâne mut în față colindelor!
Frații de la Punct au coborât la masă. Eu am intrat puțin singur în cameră și am strigat: “Aleluia! Îți mulțumesc că ești real Isuse! Când vorbești Tu nimeni nu mai poate deschide gura!”
Cântați! Slăviți-L pe Hristos! Oamenii nu vă vor auzi pe dumneavostră. Ci pe Dumnezeu!
Frumos !
RăspundețiȘtergere