Asistăm ades la programe în biserici unde spiritualitatea se măsoară în decibelii. Și la cântare, și la rugăciune, și la predică. Duduială. Wați. Kilowați. Răcnete. “Așa e închinarea autentică... Duhul Sfânt e prezent frate!”. Da, dar doar în biserică? A doua zi, acasă, pe stradă, la job?
Odată o soră bătrână din America și-a vizitat nepoții. Deșii era foarte dedicată Domnului Isus refuza să meargă la biserica lor. “Bunica, e o atmosferă deosebită. Se bate din palme și se strigă de bucurie! Să-l vezi chiar pe predicator cum strigă cu toată puterea și oamenii sar ca popcornul! Simți că urci la Cer”. “Nu mă interesează cât de tare strigă, cât de sus sar, ci numai ce fac cu Adevarul când ajung din nou pe pământ! Doar asta contează!”
Nu sunt împotriva bucuriei în extaz. Și nici fanul închinării în surdină. Dar tare mă tem ca după ce sărim ca popcornul la “workship” în biserică rămânem repetenți la slujire în public. Teologia publică e rezultatul închinării. E închinarea practică. Cine nu ia ligheanul și ștergarul după extazul bisericesc nu trăiește! Bucuria în extaz bisericesc fără trăire socială e moarte!
Nu lăsați să se manifeste extazul numai în biserică! Scoateți-l în stradă. Adevărul trăit se măsoară în fapte. Pâinile nu hrănesc în brutării. Ci după ce sunt distribuite!
Nicolae.Geantă
Subscriu !
RăspundețiȘtergere