Mi-am dăltuit, în prag de seară,
Aripi de înger preacurat
Din cea mai sclipitoare ceară,
Să nu le simt ca pe-o povară.
Și spre Lumină am zburat.
Cât de frumos era înaltul
Și-n ce culori era pictat...
Iar soarele, ca nimeni altul,
Își pregătea în zori asaltul
Cum Dumnezeu l-a învățat.
Însă deodată, o aripă
A început a străluci
În cea mai fericită clipă,
Când razele făceau risipă
De dragoste din veșnicii.
Ce slavă! Oare-s chip de slugă
Sau heruvim strălucitor?
Parcă-mi venea s-o iau la fugă
Uitând să stau smerit în rugă,
Mai sus, spre soare, spre cuptor.
Dar vai... Ca ploaia peste glie
M-am prăbușit din zborul meu!
Că ceara n-a putut să-mi fie
Nici aripi și nici bucurie,
Nici slavă fără Dumnezeu...
De-atunci, n-am mai dorit onoare
De înger coborât din cer.
Mai bine-un duh zdrobit sub soare
Și-o viață simplă, slujitoare,
Decât un gând de lucifer...
mihaela mănescu,
22 noiembrie 2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu