marți, 22 mai 2018

Un alt fel de fotbal - de Sefora Geantă


Deși este un sport foarte faimos în ziua de azi, datul cu piciorul oamenilor care ne iubesc nu aduce nici un fel de beneficiu sănătății practicanţilor. La baza acestui joc nu se afla decât o regulă: nimeni nu câștigă. Mereu sunt pierderi de ambele părți, dar mai ales de partea jucătorului cu reflexe mai bune.

Și totuși, de ce, vrem nu vrem, ne trezim în teren?

Pentru că nu înțelegem că oamenii care iubesc sincer, pe cât sunt de rari, pe atât sunt de prețioși.
Pentru că suntem egoiști. Și dacă nu ne iubește cine vrem noi, cum vrem noi, preferăm să credem că nu ne iubește nimeni.

Pentru că stăm o viață întreagă așteptând revelații și declarații care să topească toată Islanda, în loc să apreciem iubirea transpusă în fapte. Că-s goale cuvintele dacă nu-s trăite. Și inima rămâne tot Siberie dacă vorbele pornesc din corzile vocale, nu din suflet.


Sau dimpotrivă, așteptăm sacrificii de tipul Jack & Rose, Romeo și Julieta. Dar iubire e și să oferi un pahar cu apă rece într-o zi fierbinte de vară. Iubire e să porți Nurofenu' în buzunar oriunde mergeți, pentru că uneori are dureri insuportabile de măsea și tu vrei să fii mereu pregătită să-i alini suferința. Iubire e să stai lângă patul copilului tău când are febră, deși e campion național la trântit uși... și vorbe grele. Iubire e să speli și tu vasele într-o zi când îți vezi soția obosită, chiar dacă ea insistă că se descurcă. Iubire e să cari plasele grele din portbagaj când îi vezi pe ai tăi venind seara de la muncă. Iubire e un zâmbet cald. O strângere de mână. Iubire e când ești alături de un om și la bucurie, că la necaz se mai găsește câte unul să plângă lângă tine, dar să-ți aplaude succesul prea puțini...
Pentru că subestimăm oamenii și suntem paranoici. Că iubirea crește din zi în zi, dar intensitatea cu care iubim, și modul în care o facem, diferă. „Câți oameni, atâtea iubiri” spunea cineva.
Pentru că suntem prea spălați pe creier de mentalitatea "noi și ai noștri" ca să înțelegem că dincolo de culoarea pielii, religie și statut social, o inimă avem cu toții...
Pentru că noi, la rândul nostru, nu știm să iubim...


Bineînțeles că dăm cu piciorul și lui Dumnezeu, că așa suntem noi ăștia care venim din pământ și în pământ ne întoarcem - între primul plâns și ultimul, apucăm să tragem aer în piept de 2-3 ori și deja ne credem importanți.
Luăm totul ca și când ni s-ar cuveni.
Ca și când merităm să ne ridicăm în fiecare zi din pat și să ne așezăm în fiecare seară la loc, capul pe pernă. Ca și când merităm să ne îmbrățișăm copiii în loc să-i pierdem în accidente. Să creștem cu ambii părinți. Să simțim iarba moale sub tălpile goale. Să auzim foșnetul frunzelor, valurile lovind țărmul, greierii în nopțile senine.
Ne comportăm de parcă suntem stăpâni pe toate, când prin puterea noastră nu putem nici un fir de păr să-l facem sa crească. Să ne facem inima să bată măcar o dată.


Și nu în cele din urmă, ne dăm cu piciorul nouă înșine. Fericirii după care tot alergăm nebunește...
Pentru că ne îndepărtăm singuri de cei care ne iubesc, și mai ales de Cel care ne iubește...
Pentru că ne încăpățânăm să trăim în trecut, sau în viitor, în loc să ne bucurăm de viață. Mereu tânjind după ziua de ieri, tremurând la gândul zilei de mâine...
Pentru că închidem prea des ochii atunci când trebuie să vedem lumina în alții. Când trebuie să vedem bunătatea lui Dumnezeu în toate...
Pentru că ne încăpățânăm să ne păstrăm șabloanele și nici în ruptul capului n-am vrea să acceptăm că adeseori greșim...
Pentru că ascultăm prea mult gura lumii și prea puțin glasul Lui...
Pentru că... Pentru că!

Nu se joacă fotbal cu inimile oamenilor! Nici cu Dumnezeu. Și nici măcar cu propria viață...
Nu-i timp destul pentru așa ceva. Dar mereu e timp să torni măcar puțină iubire în cupa aproapelui tău.
Dragostea, cu cât o împărți, cu atât se înmulțește.
Și la sfârșit de drum, tot ce va conta e cât ai iubit...



_Sefora Geantă_

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu