Matei 5:9 – „Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi
chemaţi fii ai lui Dumnezeu!”
Aceştia sunt mulţi… Armata, când nu se bate cu poporul vecin
şi prieten. Poliţia, avocaţii, pastorii, consilierii, naşii, bulibaşii şi alte
categorii. Pentru că lumea e plină de oameni care stau cu mâna în beregata
aproapelui.
Isus vorbea de cei ce nu-s plătiţi şi nici chemaţi cu
telefonul mobil să facă pace undeva. Aici e binecuvântată libera iniţiativă,
când, de fapt, mai aproape de firea noastră e impulsul de-a pune benzină pe
foc.
Poţi fi un făcător de pace într-un conflict care nu-i al tău
sau poţi fi un făcător de pace când eşti parte a unui război de apartament,
biserică sau alte locaşuri de tragere.
Avraam îi spune lui Lot motivaţia apelului său la pace:
„pentru că suntem fraţi”; iar Iosif le recomandă fraţilor trădători: „să nu vă
certaţi pe drum”.
A căuta pacea nu-i dovadă de laşitate, deşi, în lumea asta
cu fundul în sus, cine are ultimul cuvânt primeşte laude şi e invidiat.
Dumnezeu e Iehova Shalom, adică Prinţul Păcii şi noi ne
salutăm cu „Pace”. Atunci de ce avem moacă de „Manea slutul şi urâtul” când ne
întâlnim cu Toma Alimoş?
Suntem noi, românii, un popor arţăgos, deşi n-am bătut pe
nimeni, niciodată. Am tot fugit prin munţi pentru că mai bine un non-combat
sănătos decât o chelfăneală straşnică. Mă mir atunci de ce copiii noştri merg
pe Criş cu pitbull-ii de lesă şi-i pun să se bată până vin cu jumătate din ei
acasă, ca dorobanţii de la Smârdan.
Prilejuri de ceartă sunt multe, oamenii războinici sunt
mulţi, făcători de pace sunt puţini, ca zimbrii la Haţeg. Suntem egoişti în
indiferenţa noastră, de parcă ne-ar face mai suportabilă securea războiului
dezgropată în propria familie. „Uite, domnule, că şi ăştia se iau de cap!”
Apoi, mai e frica. În „Crucea Roşie” toată lumea trage şi
nimeni nu vrea să fie victimă colaterală.
Suntem egoişti. Tratativele de pace durează, ce-am construit
în 5 luni se dărâmă într-o seară şi trebuie să o luăm de la capăt şi timpul e
din ce în ce mai puţin.
Evodia şi Sintichia sunt multe, ca păsările lui Hitchoch şi
trebuie tact şi răbdare, dar vestea bună e că menţinerea păcii „atârnă” de noi
– aşa glăsuia apostolul. Această slujbă o mai are numai Duhul Sfânt, de aceea
premiul e pe măsură. Doar făcătorii de pace se vor chema în cer fiii lui
Dumnezeu, ceilalţi vor fi prieteni.
Dar, până atunci, nu-i fericire mai mare decât să ştii că ai
pus iar două inimi una lângă alta, ca ai adus împăcare undeva, bucurie într-un
cămin, că ai renunţat la „dreptatea ta”, că ai lăsat de la tine şi-ai
restabilit legături rupte şi ochi aţintiţi în vârf de bocanc.
„Eu sunt pentru pace”, zicea psalmistul. Şi asta e o alegere
bună… Alegerea de-a fi fericit…
Shalom Alekhem !
RăspundețiȘtergere