sursa foto AICI |
Şi cei ce plâng sunt mulţi. Se plânge de ciudă, de bucurie,
de sminteală, de tristeţe, de pierdere. Există plânsul teatral, cel forţat, cel
eliberator. Se plânge la telenovelă când Juan Fernado renunţă la iubirea lui
profundă pentru Maria Dolores şi se înfundă pe veci într-o mănăstire. Se plânge
la „Iartă-mă!”, la „Din dragoste” şi la „Surprize, surprize”. Se plânge la
biserică când fratele Goangă povesteşte a suta oară cum fiul Voicu a avut
accidentul cu motocicleta şi cum s-a pocăit imediat.
Dar tot plânsul acesta şi hectolitrii de lacrimi vărsate nu
ne face să fim mai fericiţi.
Bogaţii şi bărbaţii n-ar trebui să plângă. Să fi fost Isus
bărbat slab pentru că plângea? Care e plânsul care fericeşte?
Plânsul compătimirii. De aceea plânsese Isus la mormântul lui
Lazăr, pentru a pune în practică ceea ce poruncise - „plângeţi cu cei ce
plâng”. Fiind alături, înţelegând, împărtăşind şi, până la urmă, împărţind din
durerea aproapelui şi pe umerii tăi, făcându-i-o mai suportabilă.
Plânsul pocăinţei, însoţit sau nu de cântatul cocoşilor,
este preţul imediat al trădării, dar şi dorinţa unui nou început. Petru a plâns
cu amar pentru că cel puţin aici lacrimile nu sunt sărate, ci sunt pelin.
Plânsul suferinţei. Isus n-a oferit nici o cale cerească în
absenţa necazului, a neînţelegerii, a urii lumii. Pavel credea că dacă se va
duce la Roma, Cezarul o să-i facă dreptate, dar acolo Cezarul i-a tăiat capul.
Cei junghiaţi sub altar continuă să ceară revenirea lui Isus când văd atâta
nedreptate, silnicie şi batjocură.
Plânsul rugăciunii. E creionul fosforescent cu care
subliniem cererile noastre. E înduplecarea inimii lui Dumnezeu, care e Tată şi
e sensibil când un fiu plânge. În pustie, Dumnezeu le-a dat carne să mănânce
pentru că i-a auzit plângând.
Plânsul îşi are vremea lui, ca, de altfel, şi râsul. La râs,
cine râde la urmă, râde mai bine. La plâns e invers. Când Hristos va reveni,
primul lucru care-l va face este ştergerea oricărei lacrimi din ochii celor
ce-au plâns. Atunci ei vor fi mângâiaţi şi vor râde. În cer se va râde mult,
deci, personal, cred că „Toronto blessing” a venit prea devreme.
În iad se va plânge şi plânsul va fi acompaniat de
scrâşnirea dinţilor. Cei ce n-au dinţi, vor avea surpriza să vadă că le cresc
măselele de minte a doua oară şi prea târziu, ca să aibă ce scrâşni.
Din iad se va auzi râsul bucuriei cereşti…
Vladimir Pustan
Ferice de cei ce plâng de bucuria (re)nasterii din nou din apa si Spirit Sfânt, caci ei vor împarati o mie de ani cu Isus pe pamânt ! :)
RăspundețiȘtergere