Înfumuratul... - de Nicolae.Geantă

Zicea Antoine de Saint Exupery, în povestirile sale despre Micul Prinț, că acesta a ajuns să cunoască un om înfumurat. Mândru. Plin de el. Narcisist. Și Înfumuratul îl punea pe Prinț să bată din palme, ca să se simtă bine. Apoi, la fiecare apalaudare, arogantul își scotea pălăria.

După ce Prințul s-a săturat de apalaudat îl întrebă:
- Ce să fac să îți cadă de tot pălăria? Înfumuratul nu l-a auzit. Fiinncă înfumurații nu pleacă urechea decât atunci când sunt lăudați.
- De ce să te admir ca cel mai frumos, cel mai elegant, cel mai bogat și cel mai deștept locuitor de pe planetă? Aici nu mai e nimeni!
- Și ce dacă. Fă-mi plăcerea să mă admiri oricum...

Înfumuratul e tipul fals cu zâmbet de stewardesă și mers de manechin. E tipul care se crede de neînlocuit. El e buricul pământului. Gravitația trebuie schimbată după sine. Pentru înfumurat părerile celorlalți nu contează. Toți sunt balast genetic. Praf. Dar înfumurarea e incapaciteatea de a se vedea pe sine! Egoismul înfumuratului e diabetul dulce care l-a orbit...



Pentru înfumurat nu contează că nu reprezintă pe nimeni. El nu dorește decât ovații. Fie ele și false. Dorința sa e să se umfle-n pene. Numai că baloanele umflate prea tare plesnesc!

Înfumuratul e frate nedespărțit cu prostul, ne spune Beaumarchais. Poate de aceea românii au proverbul: "prostul până nu-i fudul parcă nu e prost destul"...

Înfumuratul e prizonierul propriilor fumuri. Fumul se simte, se vede, dar nu încălzește.

Fugiți de înfumurare! E aureolă de la Satana. Înfumuratul e frate cu diavolul cel mare!

Nicolae.Geantă