Condiţia dascălului - de Nicolae.Geantă

A fi profesor în România este echivalent cu sacrificiul de amorul artei. Cei care ne învaţă carte se confruntă cu situaţii dramatice, ridicole şi chiar penibile, pentru un popor prins în hora europeană. Despre telenovela şcolii postdecembriste s-a vărsat atâta cerneală că nu mai poate fi spălată de toată apa Dunării. Ce mai pot spera aceşti intelectuali care se văd nevoiţi să-şi desfăşoare activităţile didactice în condiţii precare, în situaţia în care se lovesc de ingratitudinea societăţii? Societate care aşteaptă totul de la şcoală. Reformă, instruirea oamenilor noi, combaterea violenţei, luptă anti-drog, anti-prostituţie, anti-gay, învaţarea cinstei, a cultului muncii, scrisul, cititul, navigatul pe net... Se cere performaţă şcolii. Mare. Da’ cu ce s-o facă? Cu calculatoare rablagite? Cu hărţi îngălbenite? Fără biblioteci, fără fond nou de carte, fără o banală minge de fotbal, fără o eprubetă sau un letcom de lipit o liţă?

Majoritatea profesorilor se zbat în navetele hiperobositoare, călătorind cu autobuze ce se târăsc greoi prin colb sau nămeţi, ticsite de scandalagii, şterpelitori sau ifosişti. Dascălii stăbat kilometrii întregi până la “marginea lumii”, pentru a ajunge la clase, unde peisajul este dezolant: table sparte şi „înnodate”, podele roase, uşi care scârţâie, catedre rupte… Şi tineri din ce în ce mai gălăgioşi, mai nepăsători, mai lipsiţi de bun simţ. Unii după 2-3 ore predate într-o şcoală se grăbesc să-şi continue ziua în altă unitate, unde au primit întregire de normă. Printre responsabilitaţile de la catedră, domnul Trandafir de astăzi are de întocmit rapoarte, portofolii, dosare, statistici, procese verbale, planificări, ore deschise, comisii şi comitete… Başca inspecţiile, Sanepidul, Poliţia de Proximitate, activităţile extracuriculare, serviciul pe şcoală, igienizarea clasei, discuţii (şi dispute) cu părinţii, cu bunicii, cu beizadelele… Un fel de om orchestră…

Colac peste pupăză, legile limiteză prerogativele dascălului în raport cu elevii. Nu poate pune note proaste dacă copilul refuză colaborarea, nu poate exmatricula pe nimeni până în clasa a XI-a (X clase sunt obligatorii), nu poate ridica tonul, nu poate emite păreri personale. Opiniile sale pot fi interpretate ca rasiste, xenofobe, homofobe… 

Fetele vin îmbrăcate fashion, vopsite Schwartzkopf, cu cercei în buric, cu decolteuri cât defileul Oltului, băieţii au tatuaje, ţepi, piercing, blugi fără tur, hanorace ca-n Camelot, gluga pe cap deşi nu plouă în clasă! Fără ghiozdane, fără caiete, fără pixuri. Dar cu smartfonul aprins, cu like-uri date la câte 5 minute pe facebook! Motivaţia pentru carte e undeva spre zero, copiii vor note mari cu răspunsuri SMS, filmează profii când nu le convine ceva, postează, şantajează…

În rural profesorii se confruntă cu sărăcia lucie, şcolile s-au comasat, căldura optimă lipseşte, decontul de transport nu există. În liceele urbane colcăie traficanţi de droguri, de fetiţe, agresori, perceptori de taxe, şmecherii, şmenarii. Cu toată restricţia impusă de jandarmerie, gardieni sau Poliţie. Abandonul şcolar creşte de la un an la altul.

15 septembrie începe anual cu cârpăceli în reparaţia claselor, salariile au devenit un adevărat obstacol (de care absolvenţii cu performanţe fug ca diavolul de tămâie!), în Consiliile de Administraţie dascălii sunt minoritari, unii directori au „ungere” politică…

Condiţia dascălului? Umilinţă… Profesorul nu mai e respectat. Societatea nu-i mai dă valoare. Dar nici ei nu-şi mai dă… Cum să faci carte de nivel înalt într-o ţară unde dascălul este umilit? România are nevoie de învăţământ de calitate. Calitatea nu se face prin ieftinire. Ori zgârcenie. Cu resurse financiare din ce în ce mai insuficiente. Cu încălcarea facilităţilor acordate prin lege. Calitate înseamnă investiţii. Motivaţii. Şi pentru elevi, şi pentru dascăli. Nu dorim să rămânem în coada planetei, nici spălătorii de vase ai Europei! Fără carte avem degeaba gena inteligenţei (v-aţi întrebat de ce oare copiii căpşunarilor noştrii din UK, Spania şi Italia au cele mai bune rezultate în şcolile de-acolo?).

Avem nevoie de profesori. Aici, în România. Nu vrem să mai plece în Vest. Şi nici să vedem absolvenţi de universitate practicând joburi la negru. Necalificate. S-a uitat lozinca „nu ne daţi afară / vrem să stăm în ţară?” Într-o bună zi s-ar putea să-i înţelegem semnificaţia. Numai să nu fie prea târziu. Istoria nu-i ca Hristos, judecata ei nu iartă pe nimeni!

Rugaţi-vă ca Dumnezeu să binecuvânteze profesorii! Sprijiniţi-i! Respectaţi-i! N-o faceţi doar spre binele lor. Ci pentru copii dvs!