Partaj - de Vladimir Pustan

I-am privit când el i-a dăruit buchetul. Albastru şi m-am bucurat că nu-i roz. M-am gândit că-i un tip realist, adică nu promite mai mult decât poate oferi. Nu ştiam atunci că albastrul e culoare de înmormântare. S-au sărutat şi ochii le erau cuiburi de turturele guralive. Soarele de toamnă lăcrima scuturând peste toţi frunze de castan sfătos. Agăţaseră după maşină tinichele şi baloane şi ne-au lăsat în urmă miros de miere de salcâm uitată în cămară. De atâtea ori i-am auzit, după aceea, rostindu-şi cuvinte tandre, ţinându-se de mână, şi-mi era ciudă că mie nu mi-au mai rămas dulceţuri verbale, împrăştiindu-le fără discernământ pe la biserică.

Nu i-am văzut niciodată certându-se. Când toate au luat-o la vale ca bârnele lui Zorba, au sărit peste etapa vorbelor spuse la nervi. Stăteau la masă liniştiţi, sfătuiţi de avocaţi şmecheri cu geantă diplomat şi mirosind a transpiraţie sub braţ. Cuvintele erau împuşcături în noaptea de Bobotează, când comorile dănţuiesc în lumini albastre ca buchetul uscat. Îşi împărţeau lucrurile.„Casa rămâne la tine, iar copilul, maşina, televizorul, frigiderul şi apartamentul la mine.” Au tras linie, au adunat, împărţit şi după ce a fost totul gata „pe cale amiabilă”, cum au zis sconcşii cu diplomat, au plecat fericiţi că nu mai trebuiau să se facă de rahat la tribunal. Copilul n-a zis nimic, el se juca la o masă cu un trenuleţ verde din plastic. De fapt, nici nu l-a întrebat nimeni ceva. El îl va lua miercurea trei ore, de la două la cinci, şi toţi erau bucuroşi. Aveam în gură gust de ţelină macerată şi priveam dincolo de geamul murdar la toamna bleagă ce vărsa peste noi ploaie rece şi măruntă. Ăştia au ceva cu toamna, m-am gândit. Dar buchetul pe unde-o fi? Am întrebat pe unul deştept cum se numea scena la care priveam. Partaj, aşa se numeşte – când doi, după ce au totul la comun, se împart pe grămada de lucruri, sentimente, visuri şi vorbe dulci. Şi partea care le rămâne o investesc în altă expediţie în terra incognita unde te aşteaptă râzând strâmb hârca unei noi decepţii.

Oare câte buchete se pot primi în viaţă? Câte vorbe bombonoase se pot şuiera la ureche?

Încep să-l înţeleg pe Freud. Când omul nu mai gândeşte cu mintea inimii, orice buchet albastru ţinut cu delicateţe în mâinile cu mănuşi albe are efect de nitroglicerină băută pe stomacul gol.

Partajul miroase ca subsioara avocatului…

V l a d i m i r _ P u s t a n