vineri, 25 decembrie 2015

Când ieslea e goală, sărbătorim degeaba... – de Sefora Geantă

Când s-a născut El, a împărțit istoria lumii în două. A separat lumina de întuneric, păcatul de neprihănire. Ne-a învățat smerenia, iubirea, dăruirea... N-a cerut palate, așternuturi de mătase, scutece de cea mai bună calitate. Dragostea se mulțumește și cu puțin. Pentru că dragostea suferă totul. Și frigul, și respingerea și ura…

Dar ce-ar fi fost ca păstorii, ori magii, să găsească o iesle goală? Ce-ar fi fost ca El să nu se fi născut? Ar fi plecat acasă toți, exact așa cum au venit. Ba chiar dezamăgiți. N-ar mai fi dus nimeni vestea bună mai departe, n-ar mai fi existat creștini, nici oameni noi.

Cu ieslea goala, n-ar fi existat mântuire. Nici speranță. Ar fi fost o lume plină de venin. Pentru că fără jertfa de la Golgota, oamenii n-ar fi avut motiv să se schimbe în bine. Fără sacrificiul suprem, oamenii n-ar fi știut să se sacrifice la rândul lor.

O iesle goală înseamnă o lume cufundată în întuneric. O lume fără nici un Dumnezeu. O lume rece, indiferentă, plină de oameni singuri. O lume care trăiește după propriile reguli, urmărind doar folosul propriu. O societate înțesată de criminali, de avari, de corupți, de farisei, de mincinoși.
 
O iesle goală înseamnă o lume egoistă. O lume care dă din coate, care pășește peste cadavre, care nu ține cont de nevoia altuia. O lume care nu cunoaște verbul „a da” și e străină de termenii „a împărți” sau „a oferi ajutor”. O lume care se zgârcește să dea o portocală unui sărac, care nu depune nici cel mai mic efort dacă nu-i în favoarea sa.

O iesle goală înseamnă o lume care trăiește fără a avea responsabilități. Fără a gândi în perspectivă. O iesle goală promovează „carpe diem, quam minimum credula postero” („trăiește clipa și fii cât mai puțin încrezător în viitor”).

O iesle goală înseamnă o inimă goală. O lume fără suflet, fără milă, fără empatie. O lume dominată doar de instincte și pofte…

Căci unde ieslea e goală, e doar formă fără fond. Doar religie, fără trăire. Sunt cumpărături, sarmale, artificii, lumânări, moaște, fățărnicie, crăciunițe. Dar inimile rămân reci. Și Dumnezeu… nu-i nicăieri!

Și cea mai mare problemă este că, deși Cristos s-a născut, deși a fost acolo, un prunc în iesle, născut ca să moară pentru omenire, noi trăim de parcă ieslea este (și a fost) goală.

l-am dat pe Isus afară până și din propria-I sărbătoare! Și continuăm să trăim ca și când n-ar fi existat vreodată. Unde nu-i Cristos , nu-i binecuvântare. Gem înţesate pușcăriile, spitalele, orfelinatele, azilele de bătrâni. Unde nu-i El, e lumea… și fericirea ei de scurtă durată.

Unde lipsește Dumnezeu, Crăciunul nu-i decât prilej de înbuibare, concedii și certuri.
Atâta timp cât ieslea inimilor noastre e goală, sărbătorim degeaba…

Nu vreo s-o umpli cu Isus?

sursa: SeforaSeah

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu