Lehamitea e starea aceea de silă. Căci, așa se traduce din rădăcina ei bulgară: "liha-mi-ti"= silă. Nepăsare cronică. Momentan e boală generalizată în România. Tinerii nu mai vor să știe carte. Nu vor deloc să-nvețe! Adulții nu mai vor să audă de politicieni, de votare, de implicare citadină. E dezinteres față de medici, de profesori, de orfani, de durerile societății. Românii își denigrează țara, au greață de ea. Bisericile, și chiar Dumnezeu devin chestii neatractive. E lehamite față de moralitate, de bune maniere, de familie, de viața de top. O intoxicație ce aduce deservicii.
E drept, e greu să răzbești într-o societate unde și stânga și dreapta vor să te șmecherească, unde salariile sunt mici, unde școala merge prost, unde spitalele nu mai sunt garant al vindecării. Dar lehamitea nu e un leac, o ieșire onorabilă, vorba domnului Pleșu.
Deși e paradox, "ebola silei" a pătruns și-n viața bisericii. Se vede la ora de start a liturghiei: nu toți au sosit! Se vede în absența la Cină, la studiu biblic, la ora de rugăciune. În bănci unde se răsfoiesc cărți de cântări sau smartphone-uri. Ori se moțăie. Se vede la colectă, în kilometrii parcurși în evanghelizare, în broșurile tipărite... În vieți ce se sting. Putem sluji fără iubire, dar nu putem iubi fără slujire!
Lehamitea este o suspensie a reperelor. Ea n-are vise mărețe, idealuri onorabile. N-are calcule pe termen lung. E un fel de zodie a supraviețuirii, a subzistenței. Fără prea mult efort, fără prea multă implicare. Fără "corason" ce-o ia la galop. De fapt "lehamitea e o oboseală a inimii", ziceau călugării.
Ca să ieșim din lehamite avem nevoie de o furie trezitoare, scria cândva tot domnul Pleșu. Avem nevoie de entuziasm, susțin eu. De acel "en-theos" cum îl numesc grecii. Adică de "înlăuntru Dumnezeu". Pentru că entuziasmul, zicea Paolo Coelho, ne duce la Porțile Paradisului.
Lehamitea e boala celor lipsiți de entuziasm. E lipsă de responsabilitate. Lehamitea nu cunoaște fericire. Și nici nu are speranță. Entuziasmul însă, e credința căreia i-ai dat foc! E ceva demențial. Cioran îl numește o formă de delir. E sarea și piperul vieții. Fizicianul scoțian Appleton spune că entuziasmul e mai important decât aptitudinile personale. Și eu îl cred. Căci am văzut mulți neabsolvenți de teologie dar plini de foc! Focul îl aduce Duhul, nu textul. Câți n-au Biblia dar sunt lipsiți de entuziasm?
Lehamitea ne face să pierdem ce avem mai scump: iubitul, familia, biserica, țara. Pe Domnul. Pe Hristos. E noapte duhovnicească. Un fel anticipativ de ați trăi dispariția. E prima etapă de destrămare a unui popor, îmi spunea scriitorul Christian Crăciun.
"Înflăcărează darul care este în tine"! Entuziasmul. Lehamitea îl stinge... Atenție mare: Dumnezeu nu a decorat niciodată plictisiții!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu