Neliniștea metafizică

"Neliniştea metafizică e să priveşti o femeie cu ochii mari. Să simţi că lumea e fără margini, că frumuseţea are pete şi e trecătoare, că dreptatea nu se poate realiza, că nu putem niciodată şti adevărul. Să fii trist şi să zâmbeşti când priveşti oamenii (care nu bănuie nimic şi îşi au socotelile lor)", spunea Camil Petrescu.

Neliniştea metafizică e să iubeşti lucrurile mai presus ca oamenii cu toate că şti că se trec! Să încerci să-ţi porţi singur de grijă, cu toate că n-a reuşit nimeni. Să sfidezi moartea ca Emil Cioran, scriind doar despre ea, influenţând pe alţii să se sinucidă şi tu să n-ai curaj s-o faci! Să aperi bunătatea fără să fi bun, să lupţi împotriva răului cu răutate! Un fel de ideologie Boko Haran.

Neliniştea metafizică e filosofia îndrăgostiţilor de Valentine's Day, unde hormonii n-au cunoscut adevărata iubire. Iar neliniştea lor se sparge de zid imediat ce încep să adie greutăţile. E minciuna Religiei care te ţine în biserică fără să te fi atins de Dumnezeu. Tu continui să te duci cu speranţa că într-o zi totul va fi altfel, că toate se vor schimba, dar refuzi să te schimbi. De fapt, e credinţa că Adevărul e-o utopie...

Neliniştea metafizică e tirania nimicului. Nu există viață mai pustie ca una în care n-ai iubit nimic, știind că într-o zi vei pierde totul, spunea Octavian Paler.

Oricine e bolnav de nelinişte metafizică nu poate striga ca David "Tu-mi dai mai multă bucurie decât au ei... Eu mă culc şi-adorm în pace!" (Psalm 4:7-8). Neliniştea metafizică are prea mult om. Dar deloc Dumnezeu...