Comoara păianjenului - de Vasie Militaru

de Vasile Militaru

Odata un paiajen ce vietuia la vie, 

Tesu-ntr-o noapte plina de Mai, cu maiestrie

Si fara nici un gres, 

O plasa uriasa, în chipul unei stele, pe-o creanga de cires…

A doua zi, din somnu-i când l-a trezit un cuc, 

Paianjenul ramase cu ochii mari, nauc:

Privind ca-n aiurare la maestrita-i plasa, 

El, tremurând, din minte aproape fu sa-si iasa, 

Ca, ceia ce-avea-n fata, i se parea minune

Si nimeni fericirea nu i-ar putea-o spune!…

Ce se-ntâmplase?: Noaptea, pe plasa lui cea noua, 

Cernuse din adâncuri o pulbere de roua, 

Iar soarele-n vazduhuri când a putut irumpe, 

Schimbase toata roua în colb de pietre scumpe!

Si, cum în ele cerul frângea potop de raze, -

Ardeau în a lui plasa rubine si topaze;

Iti îmbiau privirea, în ele sa ti-o scalde:

Safire si-ametiste, opale si smaralde;

Încrucisau pumnale de focuri tot mai nalte

O spuza orbitoare de scumpe diamante

Si fiecare piatra, cu-o altfel de scântee, 

Întretesea o pânza de mii de curcubee!…

Paiajenul, dând fuga pe fiecare lature, 

Nu mai putea privirea de ele sa si-o sature

Si, mândru peste fire, ca are-asa comoara, 

Trufia-n micu-i suflet patrunse-ntâia oara

Si zise cu-ngâmfare: "De-acum e-al meu pamântul, 

"Ca nu-i bogat ca mine nici Dumnezeu Preasfântul!…"

Cât despre celelalte sarmane vietati, 

Cu cari fratie buna dusese alte dati, -

El le uitase iute: nici nu le stia de nume, 

Nici c-au trait vre-odata alaturea pe lume, -

Si, de-ar fi fost sa vina vreuna ca sa-i ceara

Macar o firmitura, -de foame sa nu piara, -

Nu i-ar fi dat paingul, sa-l fi picat cu ceara

Si, cu nespusa sila privea, într-un cuvânt, 

Spre orice vietate a bunului pamânt!…

Dar când acel paiajen credea mai cu tarie, 

În marea lui putere: în marea-i avutie, -

O mierla, nu stiu ce fel, în zbor usor s-abate

Si, ca la ea acasa, 

Trecând prin acea plasa, 

Îi spulbera comoara de pietre nestemate!…

Paianjenul, vazându-si pierdut al lui hamac

Si-ntelegând ca iarasi e cum a fost: sarac, -

Si-a dat cu pumnii-n tâmple, ne mai curmându-si plânsul, 

Si-apoi, cazând gramada, 

Abia putu sa vada:

Pamâtul plin de lacrimi si de saraci ca dânsul…

***

Voi ce claditi din aur un Dumnezeu sub soare

Si-n viata strângeti banii cu mâinile-amândoua; 

Sa stiti: comoara voastra e-asa de trecatoare, 

Ca pânza de paiajen învesmântata-n roua !…