Efectul Caragiale

Spicuiri dintr-un amfiteatru cu tineri. Unii cu smartphonuri. Alţii obosiţi. Unii cu ochi atenţi. Alţii cu urechi înfundate... Ca la teatru. Ca în teatru.

Nicolae Geantă:
Ca să vorbeşti despre Caragiale e ca şi cum ai fluiera lângă un munte cu zăpadă. Nu are cum să nu pornească avalanşa.
Caragiale e viu,e actual. Şi asta în ciuda faptului că Eugen Lovinescu a profeţit că după Primul Război Mondial, Grecu' (cum era poreclit dramaturgul) îşi va pierde actualitatea. Şi totuşi, în 2013 e mai actual ca oricând. Goe, Dandanachi, Pristande, Tipăteşti, Trahanachi, şefi de partide, Joiţiche, Farfuridi şi Brânzoveneşti sunt la tot pasul. Din crâşme, de pe străzi până la televizor şi Parlament.
Autorul lui "curat-murdar" nu şochează cu lucruri ieşite din comun. Am putea spune că are chestiuni banale. Însă numai banalul este etern.

Christi Crăciun:
Eminescu şi Caragiale sunt cei doi piloni ai literaturii române. Albul şi Negrul, Îngerul şi Demonul, Hiperion şi Mitică. Unul observă lumea dintre cărţi, din cămăruţă, altul stă la berărie şi vizionează spectacolul lumii. Ambii pun mişcarea în pagină.
România suferă de boala Caragiale. Dar şi de boala autodenigrării.
Istoria a făcut ca defectele lui ILC să se acutizeze; în loc să fie vaccinate, au fost infuzate cu viruşi.
Când vedem un efect, nu e niciodată de vină oglinda.
Caragiale nu face mişto, e ironic. Miştoul e arma ghiolbanului, e ghioagă. Îşi dă una în cap şi nu te mai scoli. Ironia e floretă.
Opera lui Caragiale dă sănătate psihică.
Ceea ce critică el e lipsa de autenticitate. de la mam' mare şi Miţa până la prefect. Toţi vor să pară ce nu sunt.
În scrisori, Caragiale e mai genial decât în teatru.
Nu-i plăceau copiii (în toate scrierile sale sunt personaje negative), nici natura. Era prin excelenţă un scriitor urban.
Azi, ne depărtăm de Caragiale. Pentru tineri a început să devină un Eugen Barbu. De necitit. El se adresa omului cult, fin, celui ce-i pricepeau ironiile, umorul.
Modernizarea nu-i iPhone5. Ci cutia. Tărtăcuţa (căpătâna).

Nicolae Geantă:
Există vreun Caragiale european?
Christi Crăciun:
Nordici nu au. Ei nu râd. Poate francezii, puţin. Moliere. Dar sigur au unul cehii: Havel.


Nicolae Geantă:
Scrierile lui Caragiale au exorcizat răul. Şi totuşi se pare c-au eşuat. De ce-a ales să plece în exil (Germania)?
Christi Crăciun:
Germania era perfectă.
Uneori trecem printr-un paroxism de ticăloşie.
Cum eradicăm răul? Cu picătura chinezească...

Nicolae Geantă:
Cred că prozatorul secolului în România a greşit. Nu trebuia să plece la Berlin. Ca să dizolvi răul nu trebuie să fugi la mânăstrire. Acolo nu poţi arăta binele decât la bufniţe. Trebuie să rămâi între oameni. În lume. În întuneric. Lumina nu poate birui întunericul...

Trăim cu toţii în Caragiale. Să fiţi lumină în întuneric! Asta o spune Isus!