Cotidianul ne etalează obraznicul ca pe un tip fără perimetru bine stabilit. E prezent pe stradă şi în autobuze, la teatru şi în mall-uri, în puşcărie şi la liceu. Din parlament şi până în biserici, obraznicii de profesie nu au o vârstă predilectă. Tineri, bătrâni, cu şcoli multe sau două clase ca trenul, insolenţii iau forma mediului unde înceracă să penetreze. Şi, spre stupefacţia invadaţilor, reuşesc.
Obraznicul este acel tip infatuat, plin de aere ca baloanele, care răsuflă la prima înţepătură. Este atotştiitor, ignorant cu opiniile altora, autosatisfăcut cu comportamentul său de autobază, fără un miligram de ruşine. Regula lui estetică de bază este absenţa oricărei reguli. Nu are un cod de maniere, dar se comportă ca şi cum le-ar avea.
Obraznicul este un tip lipsit de respect. De scrupule. Calcă pe cadavre ca să-şi gâdile firea. Obrazul său nu roşeşte niciodată, orice gafă ar face. Nu că e prea gros, dar obraznicul n-are obraz. El muşcă mâna hrănită, taie degetul întins.
Obraznicul are contract de exclusivitate cu nesimţirea. El trebuie musai să ţipe când îşi etalează părerea, să înjosească auditoriul, să se considere etalon. Numai ca el este bine. Ceilalţi sunt varză. Impertinent, obraznicul demolează orice respect pentru oameni, pentru instituţii. E tipul de specie care lucrează fără „prinţipuri”, fără politeţe. Sfidător, crescut în dispreţul pentru Oxigen – cum l-ar defini Radu Paraschivescu, te trezeşti că te sfredeleşte chiar la tine în casă. Îl primeşti în pat, şi el te sugrumă când dormi.
Se schimonosesc feţele îngerilor când obraznicii se lăfăie conducând biserici. Se chircesc ca la foc sfinţii, când obraznicul urcă la amvon. De unde, porneşte o furtună sonoră de acelaşi nivel, fără efort cerebral, înfruntându-ne bunele intenţii. Obrăznicia lor, alungă harul dumnezeiesc, ca să-l citez pe cuviosul Paisie Aghioritul.
Obrăznicia religioasă am simţit-o pe pielea mea, într-o zi când nişte profi de religie m-au acuzat că, sectar fiind, n-am o istorie! N-am rădăcină! Cu lacrimi în ochi am plecat spre clasă. Pe hol m-am gândit că noi evanghelicii ar trebui să le arătăm că avem obrazul fin. Să nu-i supărăm: le lăsăm lor istoria. Ne mulţumim cu veşnicia!
Cel mai obraznic din stejari
Certa modestul trandafir:
- Zău, de-ndrăzneala ta mă mir,
Cu mine tu să te compari?
Cu vârful meu eu sparg azurul
Și sunt prieten cu vulturul,
Și trunchiul meu nu sunt în stare
Trei oameni să-l cuprindă;
Ar trebui să mă admiri!
Aşa e, dar tu faci doar ghindă
Și eu fac trandafiri!
Trandafirul şi stejarul (Cincinat Pavelescu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu