N-am iubit niciodată toamna până ieri. Pentru că, de câte ori cădeau frunzele, sufletul mi se făcea ghem de tristeţe şi aluneca în stomac. Probabil, de ieri m-am schimbat, fiindcă am început să îmbătrânesc.
În toamna asta frunzele sunt colorate ca-n toţi anii trecuţi. Aşezate parcă pe-o pânză de Degas, ieri miile de culori mi-au spus că toata vara frunzele au fost (toate) la fel: verzi. Toamna însă capătă colorit deferit. Şi-am înţeles că noi oamenii, suntem şi trecători, şi identici în viaţă. Însă sfârşitul, ne va colora diferit.
Numai toamna toate frunzele cad. Una câte una. Se desprind de pe ramură cu părere de rău, plutesc puţin spre nicăieri, apoi cad pe pământ. Unde putrezesc. Am înţeles că tot aşa ne e şi nouă sfârşitul: unul câte unul, ne vom lipi de ţărână.
Îmi place toamna cu pivniţe pline. Cu gospodari ce adună recolta. Adună râzând, ce-au sămânţat cu lacrimi. Şi-n viaţă culegi (numai) ce-ai semănat. Iar strugurii, nu se culeg din spini.
Îmi place toamna când aud drujbele-n sat. Fac zgomot, fac forfotă, pentru căldură. Toţi oamnenii se pregătesc să întreţină focul. Nimeni nu-l sfidează, nimeni nu-l urăşte. Toamna devenim conştienţi de gerul ce-o să vină. O, de s-ar trezi creştinii noştrii măcar în toamna vieţii!
Iubesc toamna, în ciuda faptului că bruma mi-a uscat toate florile din curte. Mi le-a ucis într-o singură noapte. Există speranţa însă, că-n primăvară vor înflori din nou. Chiar de murim, noi nu disperăm. Există o înviere!
Iubesc toamna pentru că-i un anotimp al decenţei. Odată cu ea, toate domnişoarele - care-ntreaga vară şi-au etalat pe străzi buricul gol şi sânii dezgoliţi, şi-au pus flanele groase şi eşarfe la gât. Frigul a învins indecenţa.
Toamna se numără bobocii. Dar şi creştinii născuţi din nou.
Am mulţumit Lui Dumnezeu că trăiesc în România. În Africa, în Alaska sau Groenlanda, nu e toamnă. Acolo frunzele nu cad. Şi nici nu poţi călca pe ele. Bucuraţi-vă fraţilor de anotimpul roadelor! Căci, vorba fratelui Vladimir Pustan: în cer nu va fi toamnă! Nici frunze, şi nici flori. Dar nici oameni nepocăiţi...
Pregătiţi-vă din timp de toamna vieţii! Într-o zi, mulţi vor cânta: “cri, cri, cri, toamnă gri / nu credeam c-o să mai vi...".
Nicolae Geantă
* nu știu autorii fotografiilor
dragutz
RăspundețiȘtergereDa frunzele cazute nu putrezesc, daca sunt pastrate...:) Am o frunza cazuta la inmormantarea frateului bunicului direct in fata mea. "Ningea" cu frunze la inmormantare! A fost cea mai frumoasa inmormantare din viata mea, pentru ca se simtea prezenta Cerului acolo! Frunzele cadeau pe mormant si soarele era pe cer...Acea frunza o mai am inca in Biblie si...inca nu a putrezit! (de peste 10 ani).
RăspundețiȘtergereNu sunt de acord cu fratele Pustan: eu sunt sigura ca vor fi frunze colorate in toate culorile in Cer! :)
Pace, Cri.
Mi-ai lipsit Cri...
ȘtergereIn totdeauna, cand apar frunzele care ingalbanesc imi aduce aminte ca suntem trecatori, nu vreu sa plec, imi place aici in Valea plangerii, atatea lucruri frumoase sunt care ma retin si nu vreu sa plec. In primul rand sunt nepotii mei frumosi si dragalasi, as vrea sa le vad crescand si sa traieasca pentru Domnul si Mantuitorul meu, insa stiu ca vine o zi candfrunzele cad, este mai tragic atunci cand cade o frunza verde, o frunza in floarea vietii. Dumnezeu ne vorbeste cand intr-un fel cand in altul. Noi trebuie sa fim constienti ca ziua de maine nu este garantat pentru nimeni. Scriptura ne atentioneaza si ne spune prin Psalmistul urmatoarele cuvinte/ Invata-ne sa ne numaram bine zilele, ca sa capatam o inima inteleapta! (Ps.90:12)
RăspundețiȘtergerefrunzele cad, dar nu mor... frunzele uscate trăiesc iarăşi prin cele care înverzesc din nou în primăvară!
ȘtergereDumnezeu să ne ajute să rămânem mereu verzi!