Spre Cer cu... improvizaţii - de Nicolae Geantă

S-a dus buhul în lume, că noi românii suntem genii în improvizaţii. Moştenind imaginaţia de la dacii care au îmbrăcat cioatele pădurii în haine de soldat, sau de la Mihai Viteazul care a înecat turcii în mocirla Călugăreniului, ori mai recent, de la ... Revoluţie, maeştrii în arta ocazională bântuie spaţiul mioritic. Îi vedem începând de la instalatorii care folosesc cârpe în loc de filete, la lăutarii care compun ad-hoc la urechea petrecăreţilor, de la medicii şi specialiştii în tehnlogia de vârf, la politicienii ce-şi dau cu stângul în dreptul şi la predicatorii ambulanţi, de la Guvern până în bisericile locale. Sportul improvizaţiei a devenit deja tradiţie: „toţi ştiu să fenteze precaritatea, să înseileze, să găsească ocolişuri şi simulacre salvatoare” – descrie Andrei Pleşu, vocaţia lucrătorilor de moment.   Am văzut depanatori TV care în loc de lampa PL 500 au pus un cartof, am văzut un autobuz care avea uşile încuiate cu lacăte chinezeşti, am văzut un autoturism care în locul farurilor lumina cu o lanterna, am citit mii de lucrări în care în loc de subiect elevii au înşirat verzi şi uscate, am auzit pe unul care a lipit rezervorul maşinii cu gumă de mestecat, am văzut de pluguşorul lui 2010 un bici care era 70 % din... lanţ. 

Am auzit pe cineva că şi-a lipit dinţii cu super-glue, am auzit despre medici care în lipsa instrumentarului au găsit soluţii provizorii, am auzit despre ingineri care au legat motoarele de şasiu cu sârmă... N-am loc să scriu aici câte năzbătii aduce improvizaţia. Câte ingeniozităţi simple sau complicate împing viaţa înainte, absenţa tehnologiei fiind făcută cu... dalta.

Virusul improvizaţiilor a început să bântuie şi pe orbita Bisericii. Sunt fraţi care se ridică plopişor la amvoane, citesc un text şi predică din alte 70 de locuri. Sunt persoane care ajunse în faţa sanctuarului mărturisesc asemeni unuia din Prahova: „ce să vă mai predic în seara asta, că eu acum o juma’ de oră am venit de la sapă”! Sunt biserici întregi în România, unde dimineaţa comitetul roteşte ochii prin sală după vreun musafir care să spargă monotonia. Lipsa de inspiraţie a făcut ca la amvon să fie invitaţi chiar persoane din lume! Sunt vorbitori sau vorbăreţi (aceia care deşi vorbesc mult nu spun nimic), care se aşteaptă unul pe altul să iasă primul, „ca să dea o idee”. Şi încropesc instantaneu, discursuri din Genesa la Apocalipsa. Sunt cântăreţi care nu au de-a face cu muzica, dar ca să „slujească” ies în faţă. Fără „glas”, fără pregătire, ei cântă, zgomotele vocale emise fiind greu de receptat.

„Dacă nu aveţi voci, măcar să cântaţi tare”, sfătuia cineva nişte tineri. Altcineva, prin sudul României, după ce a cântat în faţa biserici, a declarat că „a ieşit fără să ştie cântarea”, şi a primit-o atunci pe loc!. Sunt prooroci care în lipsa unei inspiraţii divine, ca să nu rămână neobservaţi la program, downlaud-ează ceva petrecut în imaginaţia dânşilor („am văzut că diavolul vrea să vă ia microfonul din mână”, „frate v-am văzut în haine de înjer, da’ să ştiţi că... cravata era neagră”). Unii păstori pun pişcoturi în loc de pâine la masa Domnului, alţii spun că fără batic pe cap femeile nu vor fi răpite, unii preoţi cred că icoanele Îl inlocuiesc pe Hristos, alţii botează maşinile sau caii. O liotă de improvizatori. Iar biserica, numai spre cer nu înaintează.

Improvizatorul, este persoana care îndeplineşte o funcţie sau face o acţiune ocazional, fără a avea pregătirea necesară. El, mai spune A. Pleşu, e acela care „poate încropi pe nepregătite o masă pasabilă musafirilor neanunţaţi, un discurs adecvat, găseşte o soluţie de avarie pentru o defecţiune neprevăzută, se descurcă onorabil într-o situaţie de criză, face faţă unor împrejurări neaşteptate”. Te scoate din belea.

A improviza, spune DEX-ul nost’ de la Academie, înseamnă a compune , a alcătui (ocazional), repede, pe nepregătite, o poezie, un discurs, o compoziţie muzicală etc; a face, a cosntrui ceva la repezeală, din ce se găseşte, şi provizoriu. Provizoriu ăsta fraţilor, nu înseamnă ceva permanent.

Improvizaţiile uneori pot fi pozitive. Ele te scot din clenci, ca reacţie de adaptare la evenimente surpriză. În luptele biblice, Samson a ucis 1000 de oameni cu o falcă de măgar, Şamgar a ucis 600 de filisteni cu un otig de plug, David a ucis pe Goliat cu o praştie şio piatră. Dar, au fost în Mâna Lui Dumnezeu. De fapt, acolo chiar Mâna Sa a luptat. Aşa trebuia să se întâmple. Când eşti călăuzit de Creatorul, nu faci improvizaţii, ci lucrări divine. Creezi valori din ce nu se poate.

În schimb, este ridicol să improvizezi când dispui de mijloace de intervenţie clasice (Biblie, studii, repetiţii, predici, şcoli). Este ridicol să predici fără fi trăit tu predica, să te rogi cu mintea în altă parte, să vorbeşti în Numele Mielului de la tine. Este ridicol să ţipi dacă nu te doare versetul, să teatralizei în sanctuar, să te împărtăşeti cu Cola, să vorbeşti cu picturile şi nu cu Dumnezeul adevărat. Este ca şi cum ai face pâine fără făină. Sau mortar fără ciment. Sau, cum zice Domnul: pui petece vechi la haine noi, ori vinuri noi în burdufuri vechi.

Improvizaţia, ştim cu toţii, are un mare, maaare defect: poate să nu reuşescă! Dacă-i iese, improvizatorul e erou, e înger, dacă nu, e jalnic, e vinovat. E impostor. Iar cu impostorii nu se zidesc deloc biserici.

nicolae.Geantă