Biserici împinse - de Nicolae Geantă

Jeepul bătrânului misionar Jackson, un diesel nezgâriat, cu mulţi cai, fără pic de ruginitură şi cu consum modest, urca fără pufăieli îndoilenice orice versant spre verticală şi alerga transpirând sub pneuri câmpurile neregularizate. Însă, oriunde-ar fi poposit, bătrânul era obligat să-şi lase automobilul fie pornit, fie în pantă. Altminteri, oricât de mult ar fi sucit cheile în contact, maşina nu scotea nici un smiorcăit. Nici măcar cu declaraţii solemne. Într-una din zile bătrânul a avut misiune la o şcoală rurală. Şi, fiindcă a uitat să lase bolidul pornit - iar pe deasupra şi trama stradală era cvasiorizontală, la plecare misionarul a rugat copiii să-l împingă. După 3 ani de chin şi jale, la misiune apăru un tânăr să preia ştafeta. Sufocat de lamentările jacksoniene, flăcăul a deschis capota şi în câteva secunde a rezolvat necunoascuta: borna era scoasă de la baterie!

Cu asemeni maşini, e obişnuit cotidianul din România. Hardughiile-s împinse pe bulevarde sau uliţe de mecanici în şalopete, de copii cu ghiozdanele în spate, de bătrâne cu plasa de cartofi în mână, de cărăuşi cu biciul la cizmă, de femei pe tocuri de 10 cm. Ba chiar şi bolnavii împing uneori la Salvare. Ne-mpinse, deşi sunt vehicule, mobilitatea lor e să rămână pe loc.

Privind pe uliţa bisericilor, ambulanţele ce salvează sufletele de iad sunt văzute cel mai ades că nu pornesc decât… împinse. Ca să pună umărul la construcţii, fraţii locali trebuie să primească mai întâi fonduri din diaspora. Apoi de la Stat, de la Culte. Calendarele creştine, bibliile sau broşurile sunt bine primite dacă sunt gratuite. Leviţii moderni cântă fără greşeli, dacă memoria le e upgradată de retroproiectoare. Dărnicia nu e uitată dacă diaconii duc punga direct sub nas la dăruitori. În serile de rugăciune, părinţii trebuie să-şi îmbrâncească odraslele spre biserică. Evanghelizările nu au magnet fără predicatori brănduiţi, veniţi de departe. Ei pot să predice cu vorbe, localnici însă nu mai au fapte. Voluntariatul pentru societate, pentru orfelinate, pentru azilele cu bătrâni, pentru mediu, nu se pune în mişcare fără străinii ce-şi iau concediu fără plată ca să slujească-n România.

Înţepenite parcă pe trotuarul vremii, basilicile nu mai expansionează. Staţionând sub programe şablonate, ele alunecă spre cer doar din inerţie. Bătrânii împing ascendenţa cu pârghia istoriei, tinerii o frânează cu libertinismul. Pentru unii adulţi dealul e greu de urcat, pentru alţii panta e prea alunecoasă. Predicatorii strigă ca anahoreţii în deşert, dar tot ca acolo le răspunde numai isihia. Poporul nu mai traversează pustiul vieţii decât remorcat de religie. Şi mai mult, de tradiţii.

Dorim să atingem piscurile înalte nu prin căţărâre de la bază, ci prin catapultare directă sau aterizare forţată. Speriaţi că nu mai porneşte Biserica, ne străduim cu suciturile de chei în contacte, cu eforturile venite din pante omeneşti. Uităm că Hristos Domnul ne-a prevenit că jugul Său e greu de dus fără El, dar şi că Duhul Sfânt nu se-nvârte cu vieţi dezlipite de la borna divină.
Unii pot spune că maşina lui Jackson era românească. Pentru că la vale mergea foarte bine, chiar fără carburant. Dar la deal era musai s-o împingi. Alţii vor spune că era penticostală. Pentru că nu pornea decât prin punerea mâinilor. Eu însă cred că era cesaţionistă (nu credea în daruri). Pentru că deşi avea baterie, n-o folosea.
Fără duh suntem lipiţi de trupul de moarte, dar cu El în noi, învingem inerţia. Se poate. A făcut-o Hristos. El a intrat în lumea noastră, scria Max Lucado, pentru ca noi să întrăm în lumea Lui.
http://www.ciresarii.ro/