Undeva-ntr-o odăiţă - de Traian Dorz

Undeva-ntr-o odăiţă lacrimile nu mai curg,

undeva-ntr-o odăiţă cineva nu se mai roagă,

nu mai stă-n genunchi şi-n taină, nu mai cântă în amurg
dragostea cândva fierbinte, nu-i curată, nici întreagă.

Undeva nu se mai cântă astăzi psalmii minunaţi,
undeva sub praf uitată zace Biblia iubită,
împrejurul unei mese nu se mai adună fraţi,
la o uşă încuiată stă iubirea neprimită.

Cândva cum curgea aicea caldul lacrimei izvor,
cândva cum veghea iubirea la fereastra luminata,
cum sunau de cald şi dulce psalmii sfântului fior,
cum era această Carte de cu drag şi mult căutată.

Nicicând n-am crezut c-această uşă va avea zăvor,

nicicând n-am crezut c-această casă va ajunge mută,

c-o s-ajungă sec de lacrimi al iubirii cald izvor
focul stins, calea pustie, vatra rece şi tăcută.

O, cum a putut fi harul şi de-aicea alungat,
alungaţi iubiţii oaspeţi, dragostea îndepărtată,
curăţia pângărită, legământul sfânt călcat?

— Vinovată odăiţă, cum vei arde tu odată!