Mamele nu plâng - de Nicolae Geantă

 

Am văzut în aeroport o carte despre mame. Autoarea spunea că ele (mamele), sunt “cei mai nerespectați oameni din România!”. “Că mamele sunt claxonate pe trecerea de pietoni când împing căruciorul cu baby, că sunt puse la zid în modul în care își cresc odraslele, că sunt invizibile 364 de zile și văzute numai de 8 Martie”… Adică odată pe an! Și mai zicea scriitoarea că mamele sunt “nerespectate, nevăzute și neauzite!” Și culmea, se cere de la ele să crească generații care să aducă țara la liman!

Nu pot să spun că scriitoarea greșește. Mamele au cele mai grele lupte. Simt un tip de durere când nasc și un alt tip de durere când le cresc prunci. Simt o gamă largă de dureri când sunt mințite de proprii copii, când sunt neiubite, când sunt lăsate singure la bătrânețe! Dar mamele nu plâng. Ele doar iubesc! Dragostea de mamă e un combustibil care arde fără să-i pese că se consumă! “Iubirea lor rămâne pe vecie cea mai frumoasă dintre bucurii”, zicea contele Maurice Maeterlinck.

Mamele nu plâng când stau nopți neadormite veghind lângă micuții ce parcă nu mai bagă odată limba în gură.  Ele știu că viitorul unui copil este totdeauna fapta mamei sale! 

Mamele nu plâng. Dar sunt ca niște prosoape pufoase care șterg lacrimile pruncilor lor chiar și atunci când ei devin adulți!  Și, vorba lui Pam Brown: “mama îmi șterge lacrimile și prin telefon!”

Mamele nu plâng când fiii și fiicele le încarcă cu poveri. Pentru că cel mai încăpător și mai sigur loc din lume este sufletul lor.

Mamele nu plâng nici când bătrâne le lăsăm singure! Ele nu așteaptă să cerșească clipe de iubire. Le merită oricum!

Mamele nu plâng. Ele știu că nu pot fii înlocuite. Cardinalul Mermillod zicea că “mama este acea persoană care poate lua locul oricui. Dar locul mamei nu poate fi luat de nimeni!”

Mamele nu plâng. Ele se roagă! Dumnezeu e cel mai bun burduf de revărsat lacrimi!

Dumnezeu să binecuvânteze toate mamele din lume! Iar voi, iubiți-le cât timp le mai aveți. Îmbrățișați-le! Oferiți-le flori! Nu știu de ce copiii le plâng numai după ce nu le mai au…

Nicolae.Geantă

Bucuresti-Oradea-Borod

Eveniment editorial: Nicolae Geantă - Karamoja Life. Ignorare sau îngrijorare?

Background

Elisei, un pictor creștin, prieten cu mine, mă numește Livingstone (E drept că și eu îl numesc Rembrand). „Profesore, tu ești la fel ca Livingstone: predici și explorezi”. Departe de mine gândul să mă compar cu scoțianul David Livingstone, medic, misionar creștin pionier în hățișurile Africii și totodată mare explorator (Societatea Regală de Geografie Britanică i-a acordat Medalia Patronului în 1855, pentru explorările sale în Africa). Dar pictorul a spus un mare adevăr: viața omului e o călătorie în care scopul principal al fiecăruia este să prezinte semenilor pe Dumenzeu! Mai ales acolo unde nu e cunoscut.

Ani de zile am am argumentat că eu „nu trebuie să merg în Africa, deoarece Dumnezeu a adus Africa la mine”. Nu prin emigranții de culoare. Ci prin conaționali ai mei, care deși în România, au trăit / ori trăiesc drama africană. Cum ce e aceea? Sărăcie. Lucie. Neajunsuri. Risc. Viața pe minus. Sau zi de zi la nivelul zero. Adică să ai... nimic! Prin urmare am încercat – în măsura puterii și priceperii mele și a tuturor sprijinitorilor mei – să contribui puțin la îmbunătățirea calității vieții. Măcar pentru câteva zile. Măcar cu câteva lucruri de maximă necesitate. Dacă am reușit ceva sau nu, nu oamenii pun nota finală, ci El, Dumnezeul căruia îi slujim.

Carevasăzică ani de zile am sta departe de Africa deși am avut destule ocazii să fiu între ei. Nu m-am gândit nici măcar o singură dată că într-o zi voi călca chiar pe urmele lui Livingstone. La propriu. Adică să calc pe aceleași locuri pe malul Lacului Victoria, în inima Africii la Ecuator. Cred că orice profesor de Geografie ar dori să stea măcar două minute în viață cu picioarele concomitent în ambele emisfere! Plus că și-ar dori să-și tropăie bocancii prin pădurile ecuatoriale, savanele, marile Lacuri din Rift Valley, munții vulcanici fie ei și stinși... Apoi, mai îndemânatic sau stângaci, să scoată block-notes-ul și să aștearnă observațiile în pagină. Căci, Geografia e informație din observație. E mediu descriptiv. Însă, observațiile, analizele, tezele, sintezele și antitezele se adresează creierelor nu burților. Burta așteaptă nu geografie descriptivă, nu turism de entertainment. Ci un codru de pâine întinsă. Mulțumirea cea mai mare a unui om se citește în ochi abia atunci când a primit ceva ce a așteptat de atâta vreme.

Am spus cândva că misionarii sunt sfinții lampadari ai lui Dumnezeu care fac găuri în întunericul inimilor. Dar e puțin numai atât. Sunt mâinile și picioarele lui Dumnezeu care după ce frământă pâinea și-o coc, merg să hrănească trudiții de soartă. Împart pâini și Pâinea vieții. Căci, misionarii nu sunt numai amvoane mobile care răspândesc speranța, încrederea și pofta de-a face bine. Și, în timp ce majoritatea caută să trăiască la un pas de porțile bisericii, misionarul deschide un atelier de salvare chiar la porțile disperării. În Africa am văzut disperarea cu alți ochi. Ai inimi? Chiar așa, știați că omul nu vede cu ochii, ci cu inima?

„Dar nu ți-e frică să ajungi acolo, printre sălbatici?”, mă chestiona un amic, după ce a auzit că plec în Karamuja. „Nu, pentru că a misiona înseamnă a muri puțin de frica de a trece nepăstor pe lângă oameni!”. „În dragoste nu este frică”, scria Apostolul iubirii, Ioan. Misionarii nu consiliază în cabinete căptușite cu pluș, nu au resurse suficiente la dispoziție. Iar de cele mai multe ori nu au în jur nici oameni care îi plac. Dar au ceva nebunie ruptă din Cruce. Aceea de a merge în călătorii imposibile. Căci, vorba lui Hudson Taylor (vestit misionar britanic în China): „Dumnezeu nu caută oameni cu o credință uriașă, ci oameni gata să îl urmeze!”

Am văzut în Karamuja Ugandei nu doar sărăcie, trai preistoric, foamete ori haos social. Nu numai lipsă de apă, case din bețe, copii care aveau doar piele și os. Am văzut zeci de mii de oameni nevinovați care nu sunt cu nimic mai răi decât mine, dar cărora nimeni nu a încercat să le atingă destinul prăfuit. Am văzut lacrimi și zâmbete de prunci cât pentru trecutul mea peste o jumătate de secol. Am văzut schimbări radicale acolo unde a pătruns Hristos. Și am văzut, spre deosebire de misionarii creștini, și chinezi puși pe prăduit, construind ceva benefic dar ascunzând intenții obscure, în clandestin. Da, unii exploatează și situațiile disperate. Cum o fi să eploatezi răul? Impostură mai mare nici că se poate.

Cartea de față nu își propune să fie vreun roman, vreo nuvelă, ficțiune și nici documentar. Își propune să fie un... livingstonism. „Karamuja life” împletește geografia descritivă cu faptele misionarismului. Descrie locuri, stări sociale, neputințe dar și acțiuni benevole în care umerii sunt puși sub același jug cu cei de jos. Am scris „Karamuja life” nu doar ca note geografice, ci ca o încercare de sensibilizare a inimilor și de a da oamenilor posibilitatea să-și lungească mâinile foarte mult! Mâinile cele mai lungi nu le au oameni din vreun trib uitat sub praful african. Iar eu în carte vă dau o rețetă. Mâinile cele mai lungi le au cei care-și rup bucățica dela gură și o împart cu semenii lor. O astfel de mână lungă reușește să hrănească din farfuria sa și pe cel din capătul cel mai îndepărtat al mesei. Chiar așa, știți când cresc mâinile cele mai lungi? Când iei rugăciunile oamenilor din hăurile lumii și le urci până în fața tronului lui Dumnezeu. 

„Karamuja life” e o carte de realități. „Karamuja life” ridică (peste tot) o întrebare: „Ignorare sau îngrijorare?” Cu viața nu poți fi niciodată ignorant. Viața e ca o monedă: o poți pierde sau câștiga!

Nicolae Geantă

La multi ani tuturor femeilor!

 

Nicolae Geantă la BST Oradea și BST Beiuș

 

Puțin despre întinare – de Nicolae Geantă

Andrei Pleșu zicea că „e mai ușor să împrăștii bălegar decât odicolon”! Vedem și noi în aceste zile că, în societate, e mai ușor să zvârli cu „gunoi” decât să dai perdafuri cu parfum. Și apoi, nimănui nu-i trebuie facultăți să împrăștie… mizerie!

Ceea ce n-a spus vestitul dom’ Pleșu, e că cine împrăștie murdării nu are cum să nu se… murdărească! Înțeleptul Solomon zicea că „nimeni nu poate lua foc în sân fără să i se aprindă hainele” (Prov. 6:27). Iar eu vă avertizez că nimeni dintre cei ce au băgat mâna în noroi nu a rămas cu palmele albe. Valentino, un bun prieten trochist, român ce șofează zilnic prin cizma italiană, mi-a trimis un mic text formidabil, care mi-a completat încredințarea mea față de zugravii impurității: „Nu e cel împroșcat cu noroi primul care se murdărește; cine a pus mâna pe noroi ca să arunce e deja mânjit!”. Cine are urechi de auzit să audă!

Nu defăimați semenii, nu-i ridiculizați, nu-i tapetați… Nu numai că e doar dreptul lui Dumnezeu să judece, dar în momentul acuzării vă murdăriți! Sufletul... Și în Scriptură scrie clar: „nimic întinat nu va intra în Cer!” 

Nicolae Geantă

Nicolae Geantă - Nu te mânia frate

sursa Nicolae.Geantă

La multi ani Sefora!

 

Povestea din spatele cantarii “M-am hotarat sa-l urmez pe Isus“

“Într-un sat îndepărtat din Assam, India, trăia un bărbat dedicat familiei și tradițiilor sale. Viața sa era plină de iubire, în special pentru soția sa și cei doi copii, pe care îi adora. Cu toate acestea, acest Idil se destrama. Într-o zi, în urma întâlnirii cu un misionar care îi împărtășise mesajul lui Isus Hristos, inima sa a fost mișcată profund. Simțea o chemare interioară să își schimbe credința, să renunțe la vechile tradiții și să primească o nouă lumină.

Decizia de a se converti nu a fost una ușoară. Trecând prin frica de a fi respins, bărbatul a hotărât să își trăiască noua credință în mod deschis. Aceasta însă nu a fost bine primită de tribul său. În curând, comunitatea, legată de tradiții și obiceiuri, a început să opună rezistență. În încercarea de a-l întoarce la vechile sale credințe, liderii tribului au inițiat o campanie de intimidare.

Pe măsură ce persecuția sporea, bărbatul și familia lui au fost expuși la amenințări și violență. Într-o noapte tragică, cu inima grea, a fost martor la uciderea soției sale și a celor doi copii, acțiuni devastatoare având loc sub ochii săi, ca pedeapsă pentru alegerea sa. A rămas singur, cu durerea și suferința îngropate adânc în sufletul său, dar și cu o credință înrădăcinată mai adânc decât oricând.

În ciuda acestor pierderi copleșitoare, bărbatul nu a renunțat. El și-a continuat să-și trăiască credința, împărtășind mesajul de iubire și speranță cu cei din jur. Mărturia sa de perseverență și curaj a început să afecteze și alți membri ai tribului. Influenzat de dedicarea și puterea sa interioară, întregul trib a început să-și pună la îndoială tradițiile vechi și a fost mișcat de credința sa neclintită.

În final, prin puterea exemplului său, bărbatul a reușit să convertească întregul trib, inclusiv șeful acestuia, la creștinism. Această transformare a adus o nouă eră de unitate, iubire și acceptare în comunitate. Devotamentul său nu a fost uitat, iar imnul „M-am hotărât să-L urmez pe Isus” a devenit simbolul triumfului în fața suferinței, inspirând generații întregi să creadă în puterea credinței și a speranței”

(Nu știu autorul. Ilustrația Circulă pe rețelele sociale)

Nicolae Geantă la Nasăud