Mi-am amintit, în urma discuției, că am văzut un filmuleț cu
un vultur. Cu o mamă vultur. A aruncat puii din cuib! Nu pentru ca era o mamă
criminală, ci pentru că dorea să îi învețe zborul! În cuib aripile nu își avea
niciun rost! Nu le dădea puilor încredere. Nu îi atesta ca vulturi. Dar în înaltul
văzduhului?
Cred că grecul Kazantzakis nu s-a înșelat deloc! Toți
oamenii au aripi dar nu își dau seama de ele decât în necaz! Ca puii de vultur!
Prin urmare am înțeles încă un principiu nou despre „de ce Dumnezeu ne îngăduie
în viață câte o prăpastie?” Ne învață să zburăm! Prin și peste necazuri!
Ah, uitasem. În filmulețul cu vulturii, când puii nu mai
puteau bate din aripi, vulturul bătrân venea și plana sub ei, iar aceștia
aterizau pe el. Mă gândeam că așa face Dumnezeu cu noi: ne permite prăpăstii ca
să putem zbura. Abia atunci ne folosim de aripi! Apoi, când suntem rupți de oboseală
și nu mai putem fâlfâi din aripi, Hristos vine și se așează sub noi, ducând El zborul
mai departe!
Oridecâteori am întâlnit o prăpastie în viață – și-am
întâlnit destule, am descoperit că Dumnezeu m-a înzestrat și cu aripi. Însă
recunosc: cea mai mare parte din drum l-am zburat cu aripile Lui!
Prăpăstii ai întâlnit și vei întâlni și tu, sunt sigur. Dar
te-ai folosit de aripi? De ale tale? Și mai ales de ale Lui?
Nicolae.Geantă
