Păcatul incolor. Istovirea în slujire – de Nicolae.Geantă

În urmă cu ceva săptămâni am ajuns a patra oară la spital. Asta, în decurs de 40 de zile. Pământul se învârtea invers, pipetul mi-era ca un crec gata să plesnească, pulsul o luase razna... M-am așezat timid pe scaun, medicul m-a privit în ochi și mi-a spus fără măcar să mă consulte: „Dvs sunteți epuizat!”. În timpul spitalizării analizele au ieșit bine, testele au ieșit bine, intervențiile medicilor au arătat că „boala vine din altă parte”... Exact așa îmi spusese la telefon și Vlad Schlezak! Stressul...

sursa foto: https://www.scottkeffer.com

Pe patul de spital mi-am adus aminte de Ilie. După ce a postit trei ani jumătate la Cherit, după ce a săpat șanțuri și a construit altarul pe Carmel, după ce a stăruit până a coborât foc din Cer, după ce a ciuruit 900 de prooroci falși, după ce a refuzat pe Ahab să mânânce preferând să-și continue rugăciunea, după ce a alergat 34 km de la Carmel la Izreel, după ce a s-a umplut de teama veștii morții sale și a fugit până la Beer-Șheba, apoi în pustiu, apoi încă 360 km până la Horeb, a ajuns un rezervor gol! Apoi, a strigat disperat către Dumnezeu: „Nu mai poooot! Caută un altul!” Pentru că, da, oboseala noastră ne face să credem că avem nevoie de o scurtă despărțire de Domnul!

Orice urmaș al Domnului Hristos are de-a face cu epuizarea, cu obseala. Fiindcă drumul spre Cer nu e o călătorie cu liftul. Ci alpinism. Unii adolescenții sunt epuizați în luptele cu hormonii. Și cu smartfonurile. Unele soții sunt epuizate de bucătărie și maldărul de rufe, unele familii sunt epuizate de rugăciunile pentru pruncii rebeli, altele de doliul venit rapid ca Intercity, altele de ifosele bătrănilor ce-i îngrijesc. Unii bărbați se luptă cu dependențele, alții cu menținerea evlaviei. Și mulți, mulți slujitori, sunt extenuați de sacrificiile slujirii, a lipsei de observație și aprecierile celor din jur. A vieții de lup singuratic. Ori a vulnerabilității spirituale!

Roon Moore, scria în volumul „Istovit de ascultare” că ajungem la limita de avarie și ne epuizăm din prea multă slujire (dar nu zice Pavel Galatenilor c.6 v.9 „să nu obosim în facerea binelui, căci la vremea potrivită, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală?”), ne vlăguim din cauza așteptărilor (suntem ca Simona Halep: cei din jur tot timpul se așteaptă să jucăm excepțional; și pentru asta trebuie antrenament sârguincios), ne istovim din cauza dezamăgirii (prea mulți ne refuză: „mulțumim, dar nu ne interesează”, prea mulți ne par „normali doar până ajungi să-i cunoști”, vorba pastorului John Ortberg, prea multe visuri ne mor din fașă, prea multe furtuni cu „de ce-uri”). E nesăbuit de periculos să ignorăm aceste realități spirituale! Dar e atât de dificil să recunoaștem că ne-am epuizat bateriile. Că nu suntem Duraceli!

La mine, mulțumesc Domnului, nu a fost cazul, dar când apare epuizarea primul pericol este să ne refugiem ca Ilie. Să ne îndepărtăm. Să ne tragem obloanele! Ne simțim singuri. Ne autosfătuim. Ne compătimim: „Sufletul meu e ca un miel între lupi!” Devenim amorțiți sufletește. Și apoi intrăm pe teritoriul inamic: „Nu vreau să renunț la Dumnezeu, vreau doar să iau o pauză de la El câtăva vreme” spunea Ron Moore. Câtă dreptate! Așa apare păcatul: bârfe, minciuni, măști, ignoranță...

Când ajungem în nisipurile mișcătoare ale epuizării ar trebui să ne oprim puțin și să analizăm. Dacă nu ținem cont de sfatul pastorului Pete Wilson: „Indiferent de domeniul în care activează, liderii care continuă să conducă după ce și-au epuizat rezervele o vor face prost!”, vom distruge tot ce am lucrat înainte! Acesta e păcatul epuizării: vom continua să slujim, dar prost! Poate de aceea în multe biserici lucrurile nu merg bine... 

Uneori Dumnezeu îngăduie să trecem prin istovire tocmai pentru a realiza că suntem telurici. Ori că nu suntem de neînlocuit. Și ne supune la presiune... Arsenie Boca spunea în „pilda ceșcuței” că dacă nu ar fi fost frământată de olar, dacă nu ar fi fost trecută prin foc, dacă nu ar fi fost colorată, nu ar fi rezistat ceaiului fierbinte!

Bine, bine, și ce să facem dacă suntem epuizați? Dacă vedem că nimic nu ne mai iese? Ori parcă Dumnezeu nu ne mai răspunde. Doctorul Vlad Schlezak mi-a spus (de mai multe ori) să iau aminte la sfatul ce i l-a dat îngerul lui Ilie: „mănâncă, bea și odihnește-te!” (1 Împărați 19:6b). Într-un cuvânt: recuperează-te! Ești epuizat? „Cercetează-ți bine dorințele și micșorează-le”, spunea Thomas de Kempis în „Imitatio Cristi”. Iar eu vă mai spun ceva ce am învățat de-a lungul vieții: nu uita ce putere ai în tine; nu uita cui îi aparți; nu uita că nu faci slujba pentru tine! Ești fiu de Dumnezeu și slujești la largirea Împărăției Sale! Apoi, trebuie să te duci înaintea Domnului și să recunoști sursa epuizării! El o știe, dar vrea să o audă de la tine! Roagă-te!

 „Ce faci tu aici Ilie?” Iar scuzele profetului nu sunt fondate. „Întoarce-te pe drumul pe care ai venit. Mai avem de lucru...”

Da, putem fi epuizați! Obosiți. Lipsiți de vlagă! Dar nu și de credință...

PS: Mulțumesc Roxanei Popovici (Radio Vocea Evangheliei Suceava) pentru provocare!

Nicolae.Geantă
www.ciresarii.ro