Secretele conducerii: Abilitatea şi Influenţa - de Nicolae Geantă

„Alege din tot poporul oameni destoinici, temători de Dumnezeu, oameni de încredere, vrăjmaşi ai lăcomiei; pune-i peste popor drept căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci, şi căpetenii peste zece” (Exod 18:21)

Toţi creştinii vorbesc despre conducere, dar puţini o înţeleg. Mulţi o doresc, dar puţini o dobândesc. Mulţi cred că-i pot purta sarcinile, dar realitatea e că puţini sunt în stare. Pentru că adevăratul test al conducerii nu e locul de unde începi, ci unde sfârşeşti (John Maxwell). Deseori, cei instalaţi în jilţul comandamentului, cred că au urcat un deal, dar se constată cu tristeţe că au început să coboare... Ce este oare acest subiect minunat pe care îl numim conducere? Şi, cum sunt cei ce pe drept o deţin? Dacă întreabăm 10 oameni „ce este conducerea” mai mult ca sigur vom primi 10 răspunsuri diferite. Uneori ei descriu conducerea ca o personalitate, copiind comportamentele vreunui lider. Dar liderii sunt diferiţi, abordează tehnici diferite, pentru situaţii diferite. Şi atunci, cum ajungem la adevărata conducere?

Trăim într-o perioadă în care una dintre problemele fundamentale ale omenirii este lipsa de conducători. De conducători eficienţi, vrem să spunem. Se organizează traning-uri de leadership (ce definiţi!), conferinţe cu teme axate pe conducere, se tipăresc cărţi, broşuri, studii, se înregistrează casete, se printează CD-uri ori DVD-uri. Şi totuşi, e atât de mare nevoia de o conducere eficientă în biserici! De lideri care să transforme viziunea în realitate. De persoane cu abilităţi, cu eficienţă, cu influenţă, cu seriozitate, cu competenţă, cu ungere divină. Care atrag oameni, care beneficiază de încrederea celor din jur. Bisericile sunt paralizate de lipsa unor conduceri evlavioase, iar viitorul lor depinde în mare măsură de atitudinea conducătorilor. Unde au dispărut toţi liderii cu charismă? A avut Biserica doar conducători eficienţi de trecut? Desigur, că nu. Atunci cine îi mai poate motiva pe cei prezenţi la acţiune?

Paznic la farul reformei - de Nicolae Geantă

Era neoharetiană a zvârlit pe piaţă un container de idei al neopoliticienilor, predispuşi să se bată pentru gaura din covrigul umejor, dumicat de bătrânele cotarle năpârlite de comunism, dar cu o gândire şi un profesionalism în ce priveşte bucătăria „şcoalelor” care impune o hetacombă de jertfe! Pe de altă parte, neoharetismul şcolar a generat şleapca poliţiştilor de opinie, care au îngrămădit tubul catodic, netu’ şi gazetele ţării. Însă, experienţa lor - „zero” la catedră, şi „lăutărismul” (vezi Noica) intelectualilor politici, se dovedesc un inamic nevrotic al ideii de reformă şcolară. De aceea, ca pedagog, mă simt obligat să v-alarmez.

1. Admitere (la liceu). Monşerii abramburiţi de d-na Andronescu vor învăţământ obligatoriu de 13 clase! Însă, noi ştim bine că acest tip de şcolarizare (visat de Ceauşescu!) e un fiasco total! Printre altele, înseamnă ca elevul să nu poată fi constrâns la absenţe. Prin urmare, va face câteva sute de chiuluri pe an. Obligativitatea nu permite să-l exmatruiculezi. Iar poliţia, gardienii şi jandarmii, vor avea şi mai mult de furcă la adunat tineri de prin coffe-neturi, baruri, uliţe şi pieţe, pentru a-i excorta spre sălile de clasă (suntem sătui de aceste „operaţiuni” la clasele de-a IX-a şi-a X-a). Învăţământul liceal obligatoriu, înseamnă promovarea nonvalorilor din gimnaziu. „Nu mai învăţ nimic, că oricum voi intra la liceu” va fi noul laitmotiv. Acum, diferenţa dintre cel ce ştie carte şi cel ce de-abia bâzgăleşte o iotă, dispare. Şi-ajungem fără să vrem tot la dl. Băsescu: „ospătari, frizeri, croitori, zidari…”, cine vor mai fi? Ori dacă cei ce-au condus România după ’89 – afoni la politică, cred că „las-o bă, că merge aşa” ne va mai ţine şi pe viitor, iar naţiunea se va descurca şi fără forţă de muncă şcolită, calificată? Şcoala nu-i partidul fraţilor, e ţara!