Fundaţia CIREŞARII

marți, 27 decembrie 2016

Nicolae Geantă - Isografii sub umărul Crucii - prefața

Prefaţă
ÎMBRĂȚIȘAREA  CRUCII - dr. Christian Crăciun

Forma crucii este forma îmbrățișării. Prin Cruce Dumnezeu îl îmbrățișează sacrifial și iubitor pe om. Prin Cruce omul îmbrățișează sacrifial și iubitor dimensiunea sa dumnezeiască. Despre asta este vorba în volumul de față, așezat „la umbra crucii Tale”, cum spun vechile noastre cântări religioase. Nicolae Geantă e ferit de pericolul cel mai de seamă al scrierii religioase, al predicării: limbajul lemnos, plicticos, formal. Un asemenea limbaj obosit este prin el însuși o sfidarea la adresa Prezenței vii a Duhului printre  noi. E fariseic în structură. Curat pe dinafară. Autorul scrie alegru, ca un reporter al dumnezeirii, preocupat de felul în care realitatea cotidiană a omului post-modern se raportează la Actul Crucial al întemeierii lumii noastre.

Prima parte a cărții este compusă dintr-o serie de meditații pascale. În nici un alt fel nu ne putem imagina (în plan profan vorbind) trecerea Săptămânii Sfinte, decât prin această meditație aprofundată asupra traiectoriei mundane a lui Isus, Cel născut din fecioară, crucificat pentru păcatele oamenilor și Înviat și Înălțat la Tatăl și așteptat la plinirea vremurilor. „Nu-i de ajuns să te numeşti creştin, să săruţi crucea lui Hristos. Trebuie şi s-o porţi. Zi de zi. E mai uşor să trăieşti pentru Hristos, decât să mori pentru El!” De ce? Pentru că sensul vieții nu se reduce la un singur gest, decât în puține cazuri extreme. Ci este nevoie de o compasiune și jertfă continuă, zi de zi și clipă de clipă, pentru a afla acest sens. Acum câteva zile am văzut filmul lui Martin Scorsese, făcut după romanul lui Kazantzakis, Ultima ispită a lui Hristos. Nu despre el, firește, voi scrie aici, ci despre o imagine emblematică, la un moment dat Crucea rămâne goală. Hristosul fuge. Împotriva acestei golirii a Crucii sunt scrise aceste texte febrile și incitante. Căci, observă autorul, sunt oameni care s-au aflat în apropierea Crucii, dar nu sub îmbrățișarea tainei ei. „Omorâți zilnic omul vechi! Și trăiți fraților! Nu dvs, ci Hristosul din dvs. Altfel, nu veți atinge Cerul. Și nu uitați:  El e viu! Și dacă e viu, vede tot! Și tot ce vede și judecă!”.

A doua parte cercetează mai îndeaproape crucea Bisericii. Cea vie, rugătoare, și luptătoare. Mi-a plăcut o expresie pe care o transform aici în imperativ moral: să nu treci mohorât printr-o gradină cu flori! Este o altă dimensiune a acestei predicații: bucuria. Puțini sunt cei care ajung să înțeleagă bucuria de la umbra Crucii! „Mă gândesc că nu slujirea lui Dumnezeu, nu truda în câmpul Evangheliei e problema de zi cu zi a creștinismului, ci noi, slujitorii. Atitudinea noastră. Noi prefacem slujba Sfântului într-o corvoadă. De fapt lipsa pasiunii, lipsa scopului, ne aduce sudoare pe frunte în loc de răcoarea bucuriei în inimi. 

Prin urmare, deşi ne chinuim să lucrăm, ne vedem pe noi, nu construcţia bisericii”. Apropo de o ridicolă dispută recentă: Nicolae Geantă scrie că: Dumnezeu preferă omul, nu lemnul. În consecință, sarcina predicatorului ar fi „sculptarea” acestuia. Câtă vreme „locul” lui Dumnezeu, în absoluta lui libertate și putere, este în inima omului, asupra ei se trimit săgețile de cuvinte din această carte, și pătrund adânc. Căci se întăresc prin pledoaria pentru smerenie, combaterea lehamitei (străvechea acedie, despre care s-au scris lucruri atât de profunde), a neatenției la trebuințele reale ale aproapelui, prospețime a slujirii, rugăciune neîncetată. Nu e nimic, cum să spun, „dogmatic”, în sensul negativ al cuvântului, în aceste note interogative și sincere. Se simte trăirea, nu reproducerea de patefon a unor „învățături”. Nu se sfiește să abordeze nici chestiuni delicate: cum se poate părăsi o biserică, divorțul, țiganii, tinerii debusolați din diverse pricini etc. Din întâmplările mărunte ale zilei, știe să facă mici parabole cu mari înțelesuri. Sunt texte adresate în bună măsură celor tineri. În care autorul are generozitatea de a vedea nu numai pământul ars de arșițele lumii de azi, ci pământul doritor de ploaia Cuvântului care să-l facă degrabă roditor. Fără această generozitate, orice predicare, se oprește, cred, și bate în zadar la uși închise. Într-adevăr, nu „teologie” scolastică avem aici (nici măcar citate biblice multe), ci o poveste despre smerenie și slujire întru îmbrățișarea Crucii.

Autorul ne spune la un moment dat povestea cu alarma de fum pe care, oprind-o într-o noapte, gospodarul nu-și poate apăra a doua zi averea de incendiu. Este, simultan un îndemn la veghere, („Drept aceea, privegheati, ca nu stiti ziua, nici ceasul cand vine Fiul Omului" - Mt. 25, 1-13; Lc. 21, 37-38),  și o precisă autodefinire: cel ce strigă de câte ori ațipirea conștiinței, incendiul păcatului, e gata să se declanșeze. O carte veghetoare…  

dr. Christian Crăciun 

Notă* - pentru alte detalii vezi şi http://nicolaegeanta.blogspot.ro/2016/12/noutate-editoriala-nicolae-geanta.html

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu