Fundaţia CIREŞARII

vineri, 4 noiembrie 2016

Suferință - de Vladimir Pustan

Vorbeam cu tine într-o seară despre suferință iar tu îmi spuneai că Iov a fost putred de pesimist când a glăsuit din vârful gunoiului că omul se naște ca să sufere. Iov n-a fost pesimist, că un pesimist nu acceptă ideea că poți pierde tot și tot să-L lauzi și să-L binecuvântezi pe Creator. Eu cred că Iov a fost român, adică prăpăstios, știind că în fața destinului nu poți să stai perpendicular, și astfel s-a urcat grăbit pe mormanul de gunoi blestemând printre dinții rămași în gură ziua când s-a născut. Dar de făcut, aveai dreptate, tot n-avea ce să mai facă…

Cum să fie asta cea mai bună lume din toate cele posibile, când cea mai cântată melodie este cea a sirenelor de pe ambulanțele ce aleargă zilnic bezmetice ca niște gândaci albi, ce se iau la întrecere pe pista neagră a durerii?

Cum să fie lumea asta cea mai bună dintre toate cele posibile, când experiența nivelatoare și comună a omenirii e lacrima strivită între dinți, lacrima cu gust de cianură? N-au cum să o poată explica filosofii netunși și nespălați, că nici Biblia nu încearcă să o explice.



Se suferă democratic în palate și bordeie, suferă sfinți și gunoaie, cărturari și analfabeți, pentru că suferința e un loc geografic în care ne regăsim toți așa cum zicea Martha Bibescu.
Eu nu vorbesc despre suferința autoprovocată, cum e de exemplu cea a pițipoancelor ce suferă cretin pentru remodelarea feselor, buzelor și sânilor, ci mă gândesc la ceea ce vine fără veste transformând zâmbetul în rictus de vișină necoaptă.

Nu vorbesc de suferința de-a sta în pușcărie pentru tot restul vieții pentru că ți-ai tranșat părinții ca la abator, ci de suferința unui copil ars pe trei sferturi din trup pentru că mama l-a lăsat singur în bucătărie în timp ce ea bea cafele 3 în 1 și se uita la telenovela preferată.



Suferim din cauza noastră câteodată, din cauza altora de multe ori, din cauza Satanei des și din cauza lui Dumnezeu când are pentru noi tot felul de planuri de perfecționare pe care nu le înțelegem.
Nu știu câtă dreptate are Thoreau când zice că nu există suferință a trupului de care sufletul să nu poată profita, pentru că am văzut cu ochii mei obosiți cel puțin vreo trei oameni care s-au sinucis din cauza suferinței.

Dacă durerea nu-i un rău ci o consecință atunci te întreb dacă trebuie să dăm vina pe Adam și Eva pentru bocetul ce ne însoțește de la venirea pe lume și până la plecarea în țărâna rece? Mergând cu raționamentul sucit până la capăt vinovat e Diavolul că i-a ispitit, vinovat e Dumnezeu că l-a creat și așa putem da toți vina pe Dumnezeu iar sufletele își găsesc liniștea. Așa să fie oare? Atunci Dumnezeu ar fi ca mine care am uitat să dau Saint-bernardului Barry apă într-o zi de vară iar seara mă privea cu ochi de taur. Suferința e o problemă de alegere. Până la un moment dat, adică până când pământul acesta pe care ne mișcăm haotic s-a burdușit bine de păcat. După aceea suferința a devenit independentă, zburdând zglobiu și aleatoriu, agățăndu-se de oameni ca scaieții de oile lui Trăinuț din sat.

Odată pământul poluat Dumnezeu a făcut cerul accesibil și frumos prin Hristos, tocmai pentru ca suferința să nu devină eternă. Atunci cerul e o reparație nesperată, pe când pământul devine un loc în care stăm cu chirie.
Iar chiria vieții o plătim prin suferință, zice Iorga.

V l a d i m i r _ P u s t a n

Un comentariu:

  1. "Omul se naste ca sa sufera dupa cum scânteia se naste ca sa zboare." (Iov 5:7)
    "Ferice de omul pe care-l cearta Dumnezeu ! Nu nesocoti mustrarea Celui Atotputernic." (Iov 5:17)

    RăspundețiȘtergere