Fundaţia CIREŞARII

vineri, 30 decembrie 2011

Cum petrecem sărbătorile?


Un salariat al CFR-ului, care lucra în gara Câmpina, a ieşit de ceva vreme la pensie. Tip de 8 ore pe zi, 40 de ani la rând, cum ajungea un tren în gară, ceferistul nostru ieşea cu ciocanul şi lovea roţile. Când a ieşit la pensie, a organizat un party ceferist. În timpul toastului, bătrânul ciocanagiu de trenuri, s-a ridicat de pe scaun cu semeţia unui popă de ţară, şi-a încruntat sprâncenele şi-a întrebat pe "mai marele gării" sughiţind: "Şefule, acum că tot am ieşit la pensie, poţi să-mi zici şi mie de ce a trebuit timp de patruj' dă ani să bat cu barosu' în roţilii dă tren?".

Vedem zilele acestea că fiecare casă sărbătoreşte. Cu cozonaci, cu sarmale, cu fripturi. Cu brad, cu Moşu', cu vâsc, cu petarde. Aprind lumănări. Leduri. Instalaţii de Crăciun. (Până şi pocăiţii râvnesc la brad şi la surogatul Moş Crăciun !?). Întâlnim cârduri de colindători, cu capre, cu buhai, cu sorcove, cu bice, cu măşti. Ca la Halloween. Distracţie. Majoritatea petrec, dar nu ştiu de ce...

Paradoxal, mii de creştini din ţara asta - şi nu numai, merg la biserică. Poate ani de-a rândul, poate săptămânal. Au Biblia acasă. Pe noptieră. Unii au icoane. Cu sfinţi, cu Iisus. Alţii au versete. Pe pereţi. "Le avem, să... ne meargă bine!". Le au, dar nu ştiu de ce...

Într-o zi, spune Scriptura Sfântă, mulţimi de oamenii vor rămâne afară din Cer. Indignaţi, ei vor striga către Hristos: "Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în numele Tău? Şi n-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?" (Matei 7:22). "Niciodată nu v-am cunoscut", le reproşează Domnul. Nu-i acuză că n-au făcut, ci că n-au ştiut ce-au făcut!!!

"Dacă n-ai citit Tănase Scatiu la timp, eşti obligat să-l trăieşti pe propria piele", mi-a citat doctoriţa de familie azi, când am făcut un vaccin. Moral, are ceva dreptate. Ceea ce mă frământă pe mine nu este că oamenii n-au învăţat din cărţi, din şcoli, din biserici. Din Biblie chiar. Ci că au făcut o mulţime de lucruri ori au sărbătorit vârtos (Crăciunul, Anul Nou, Paştele, Duminica etc), dar, ca şi bătrânul ceferist, n-au ştiut de ce...

Comorile creştinismului?

de Dani Surducan

Şniţel zdrobit în măsele. Porci... zeci, sute, mii, milioane, miliarde de porci tăiaţi şi topiţi în jumări şi-ndesaţi în cârnaţi. Vaci mulse şi omorâte cu barosul în frunte şi sorbite-n ciorbă. Miei cu blana smulsă şi-nvârtiţi pe rotisor. Găini chelite de pene şi cu picioarele umflate. Grătare încinse pe care să ne curgă balele. Fripturi şi garnituri şi congelatoare pline ochi cu animale criogenate. Dinţi mulţi şi deşi cu care să mestecăm. Plămâni buni cu care să sugem măduva din oase. Buze strălucind de grăsime. Asta vrem din Harul Tău, Doamne.

Comorile creştinismului nu sunt binecuvântările după care tânjim ca stelele după întuneric. Hristos nu a venit să împartă eugenii... ci cruci pe care să ne agăţăm poftele. Hristos a venit să ne dea cheile Împărăţiei Cerurilor... deşi noi mai curioşi eram dacă aducea cu El un creştinism de tip RoBingo cu multe premii şi toate aici, acum. Creştinismul nu-i o acadea, bomboană pe băţ cu care să ne-ndulcim măselele în drum spre morgă... să ne-ndulcim duminicile. Creştinismul e livadă de spini prin care treci sfâşiindu-ţi firea în văpaia vieţii. Creştinismul e senină durere aici şi distracţie dincolo. E post îmbelşugat aici şi îmbuibare dincolo. E peşteră luminată aici şi palat dincolo. E întâlnire cu Dumnezeu în umbra crucii. Suntem creştini în măsura în care ne rugăm şi ne rugăm în măsura în care suntem creştini... parafrazând un sfânt Părinte.

Noi trăim sub zodia salamului. Interesaţi de Cerul creştinismului cum e melcul interesat de radar. În viziunea noastră noi suntem parteneri de afaceri cu Dumnezeu. Trimitem la pachet rugăciunile, slujirile duminicale şi odată cu ele şi numărul de cont şi nu cumva să întârzie cu salariile că intrăm în grevă, ameninţăm cu retragerea, ne suim pe bloc şi agăţăm pancarte de antene: “Doamne... banii că de nu îmi pun genunchii-n cui şi ce Te faci Tu, Împăratul genunchilor plecaţi, fără perechea mea de genunchi?“ De ce au îngerii aripi?... Să mestece-n ciorbă, să ne împăture sarmalele... să fie tot cerul slugă în ograda noastră!

Să-L privim pe Dumnezeu în ochi... nu în buzunare. Dumnezeu nu-I automat de binecuvântări şi spiritualitatea unui creştin nu se cunoaşte după avere ci după durere. Toţi vrem dublarea averii... ca Iov, nu şi durerile lui.

Creştinismul nu are comori... ci o singură Comoară. Comoara creştinismului e Hristos şi dacă nu înţelegem asta aici cu siguranţă vom înţelege dincolo... în Iad.

articolulu a apărutl în data de 5 iulie 2011 pe site-ul Cireşarii http://www.ciresarii.ro/articole/editorial/Comorile-crestinismului---Dani-Surducan

joi, 29 decembrie 2011

Cuvinte duhovniceşti - de Simeon Noul Teolog

Cum de eşti foc care ţâşneşte, şi eşti val rãcoritor?
Cum de arzi şi-alini îndatã? Cum mã faci nemuritor?
Cum de faci pe vameşi îngeri şi-ntunericul luminã?
Cum ridici din iad? Şi cum de curãţeşti pe cei din tinã?
Cum tragi bezna în luminã? Cum de noaptea o cuprinzi?
Cum de mã prefaci cu totul? Inima cum o aprinzi?
Cum Te împreuni cu robii, fii ai Tatãlui de-i faci?
Cum de arzi de dor, rãnindu-i? Cum de iarãşi îi împaci?
Cum de rabzi şi suferi, Doamne? Cum nu rãsplãteşti îndatã?
Cum de vezi cele ce-n tainã numai Ţie Ţi se aratã?
Cum fiind aşa departe, vezi ce facem fiecare?
Doamne, robilor Tãi dã-le îndelunga Ta rãbdare.

miercuri, 28 decembrie 2011

Acum şi atunci

Acum, noi suntem în pregătire (pentru veşnicie), aşteptând Mirele. Atunci, vom fi la Nunta Mielului.
Acum, avem lacrimi şi dureri, suspine negrăite. Atunci, nimeni nu va mai plânge, pentru nimic.
Acum, suntem trişti, ne confruntăm cu neajunsuri. Atunci, nu vom duce lipsă de nimic.
Acum, avem case, joburi, maşini, pământul. Atunci, vom avea Cerul întreg!
Acum, suntem diferiţi. Atunci, toţi vom fi ca El.
Acum, putem fi iertaţi de păcate. Atunci, nu mai este nici o şansă de îndreptare.

E o nebunie de neiertat să ignorăm ajutorul Lui Dumnezeu pe care ni-l oferă acum. Atunci, nu ne vor rămâne decât regrete.

marți, 27 decembrie 2011

Altădată și acum

Azi, mulți frați spun că biserica - în general, nu mai e ce-a fost odată. Știți dvs mai bine la ce se raportează. Așa e... Însă nici altădată nu mergea prea grozav. Cum de unde știu? O spune Spurgeon. Nu s-a schimbat nimic sub soare, zice Solomon. Nu e de necrezut zicala, ci demnă de crezut!
.......................................................................................................................
 ”Altădată, s-a predicat în putere dumnezeiască și în tăișul ascuțit al Cuvântului. Astăzi, se ocolește ”fierul fierbinte” ca să nu fie nimeni jignit, suparat.
Altadată, păcatul a fost păcat. Astăzi, pacatele sunt văzute ca slăbiciuni de caracter.

Altadată, am fost fierbinți pentru Domnul Isus. Astăzi, mai bine tăcem.

Altadată, lumea a fost lume. Acum însă, nu se mai dorește a fii extrem.

Atadată, predicatorii cu învățături false, au fost dați jos de la anvon. Astăzi, suntem toleranți cu ei.

Altadată, au fost respinși falții predicatori, conform Scripturii. Astăzi,  discutam cu ei și le deschidem ușa.(ecumenism progresat).

Altadată, ne-am despartit de muzica lumească. Acum este din nou iubită, aprovizionată cu cuvinte religioase.

Altadată, s-a citit Biblii cu texte exacte. Astazi, deodată, nu se mai vrea înțelegerea acestei limbi exacte, ci se citesc Scripturi cu texte moderne și false.

Oh, treziți-vă din orbirea spirituală, prin pocăința sinceră, și reîntoarcerea din lume din nou la calea adevarată, pe care ați părăsit-o.”

de CH Spurgeon

La căsuţa unde-i neaua

Când Te-ai născut Isuse şi îngerii de sus
cântarea minunată a păcii ne-au adus,
s-a ‘nfiorat pământul, de mii de ani dorea
să vină să-l cuprindă odată pacea Ta!

Doreau să vină munţii şi apele-o doreau,
şi câmpul, şi pădurea, şi toate-o aşteptau…
Iar Tatăl o trimise prin Tine, Fiu plăcut,
şi îngerii-o vestiră…. Dar lumea nu Te-a vrut.

N-a vrut să Te iubească, n-a vrut a Te urma
Pe Tine, Domnul păcii, şi n-au vrut pacea Ta;
ci mulţi se învrăjbiră şi mulţi s-au tulburat,
la porţi închise Pacea mereu plângând a stat.

Iar azi, ca niciodată, Isuse, însetăm
de pacea Ta, de pacea pe care-o aşteptăm…
O, dă-ne-o iarăşi, Doamne Isuse, cum au spus
odată îngeraşii, când coborau de sus!


luni, 26 decembrie 2011

Ucenicizarea?

Mai facem ucenici, sau ne-am închis lângă focul pâlpâit al bisericilor, sorbind comoditatea din pahare de plastic, înfundați în canapele tapisate cu pluș teoloogic?
Am propulsat pe cineva în 2011, sau am stat ca un capac de oală Zepter deasupra capului celor ce vor să se ridice?
Dacă Regele Hrist mâine ne cheamă acasă,  pe cine lăsăm înlocuiotor?
Cine nu misionează, demisionează! Ajunge șomer. Isus nu are șomeri!


sâmbătă, 24 decembrie 2011

Predică de Crăciun (2)

Oamenii înţelepţi caută şi azi pe Isus

Text Matei 2:1-12

Inventio
Un nechibzuit aruncă o piatră în baltă şi 10 înşelepţi se chinuie s-o scoată.
Societatea are nevoie de înţelepţi, pentru că prea multe pietre sunt aruncate în baltă.

Dispozitio
a) Oamneii înţelepţi ştiu la ce privesc
- magii nu s-au oprit până la iesle
- când priveşti cerul, nu mai vezi pământul
- când priveşti steaua, ierţi/nu mai bârfeşti/predici pe stradă/te duci cu colindul/ajuţi săracii/posteşti
- când priveşti Cerul vezi biserica goală: aatunci cazi în genunchi şi te rogi
- dacă ai privit în jos, de azi ridică fruntea!

b) oamenii înţelepţi ştiu unde să caute
- magii l-au căutat pe Isus în Israel, în Ierusalim, la Betleem, la iesle
- nu alergaţi mai întâi la farmacie, la doctori, la bănci, la prieteni - aleargă la Isus întâi
- Căutaţi mai întâi Împărăţia Cerurilor... Veţi avea de toate din belşug apoi.

c) oamenii înlţelepţi ştiu unde să se închine
- închinare la Prunc, nu la Maria/sfinţi/icoane/biserici/îngeri etc
- închinare în duh şi adevăr, nu cu semne, nu cu minciuni (Isus nue Moş Crăciun să fie minţit),
- închinarea cere sacrificii: mii de km prin deşert, pericole, aur, smirnă, tămâie
- închinare se face permanent, zi de zi, ceas de ceas.
să ne închinăm practic, nu teoretic!

Concluzii
- la iesle magii au înţeles că în înţelepciunea Sa , Dumnezeu nu ne-a trimis un Mesia politic, ci unul spiritual (V. Pustan)
- de la iesle magii au plecat pe alt drum acasă. Dacă ai venit la Biserică pe drumul care neglijează înţelepciunea, întoarce-te pe alt traseu!

(mulțumesc fratelui Vladimir Pustan pentru idee)

Colindători în tranziţie


Am avut o noapte zbuciumată. Deşi, înainte de ora 24,00 m-am rugat. Cu un ochi închis şi cu unul deşteptat, am aşteptat colindătorii...

La ora trei trecute fix m-au trezit un cârd care strigau la vecina: "Dragă domnişoară, ieşi puţin afară, dă-ne un covrig, că-ngheţăm de frig...". Chiar dacă n-are decât 20 de ani, vecina e... căsătorită! Şi pocăită! Iar colindătorii erau tacso, măsa, şi doi fraţi mai mici! La mine n-au intrat...

Câteva zeci de minute mai târziu, la alt vecin, alt grup: "A plecat la vânătoare, Domn, Domn să-nălţăm/, Să vâneze căprioare, Domn, Domn... ". Care o fi legătura cu Pruncul Isus? La mine n-au intrat.

După încă o oră, o liotă de ţigani, cu sacii de rafie la purtător, au trecut prin poarta mea. "Intrăm?", "Nu", "De ce?", "Nu-mi place. Nu vezi că ăsta n-are brad!"...

Pe la 6,00 au venit nişte copiii de la adunare. Au cântat frumos "Vestea ce s-a profeţit/ Iată astăzi s-a-mplinit/ Fecioara va naşte un Fiu...". E grupul fetei mele cea mică. Ea, nu a putut să coboare din pat. Are febră mare. Fetiţele au plecat mai departe cu Radu. Un pici de 6 ani care duce o stea mare de argint. S-au dus la un nepot. Pocăit. I-a cântat tot o colindă creştină. Apoi la o mătuşă. Tot din biserică. Aici n-au mai rezistat, şi-au trecut la colinda ceauşistă: "Foicică portocală"!

Pe la 7,30 mai vin trei copii. Cu traiste uriaşe, pline cu covrigi. Abia le duc. Sunt unii dintre cei mai săraci din sat. "Primiţi cu colindul?". "Cântaţi", spune mama mea. "Foicică portocală, noi suntem copii de şcoală, şi-am venit să colindăm... Ne daţi, ori nu ne daţi?". Numai că nu toţi copiii mai erau de şcoală. Sau măcar n-o mai frecventau...

Uitasem. Aseară, de la 16,00 am fost la biserică să fac repetiţie cu copiii pentru Crăciun. O mulţime de ţigani au invadat adunarea. "Da' nouă, ce ne dai?"... Copiii au cântat frumos. E greu să lucrezi cu ei, dar când învaţă, cântă ca fraţii de la Toflea. Sau de la Bărbuleşti...

Urcând dealul cu omăt de 3 cm spre casă, m-am oprit la jumătatea uliţei. Copiii, care repetaseră cu mine cântau cât îi ţinea gura în ţigănie: "O stea pe cer se-arată/ Să ne-nchinăm, venim în dată/ iNima în dar să-i dăm/ Regelui Emanuel". Din jumătatea satului, la boxele celeilalte biserici, răsunau colinde ale unui cor de tineri ortodocşi. Nu, nu vă imaginaţi că erau tinerii din sat la repetiţie, nu. Preotul, a fost săracul singur la biserică. Aşa că a pornit staţia, şi a dat drumul unui CD cu colinde de la Trinitas!

"Mi-au rămas covrigii aproape întregi", spune mama pe la 10,00. "Şi era să cumpăr 200". "Las' că mănânci toată iarna cu ceai"...

Toată dimineaţa a aşteptat bătrâna - la 77 de ani, colindătorii. Cu covrigi proaspeţi. Şi mere. N-au venit. Sau, au refuzat să intre.

De 2000 de ani Dumnezeu aşteaptă închinătorii. Cu locuri calde, direct în cer! Ei nu vin deloc. Unii, refuză pur şi simplu să intre. Colindători de tranziţie... Tranziţie spre ce?

vineri, 23 decembrie 2011

Predică de Crăciun (1)

Întruparea Neprihănirii

La împlinirea vremii, Dumnezeul Neprihănirii şi-a adus aminte din Înaltul Cerului de promisiunile făgăduite umanităţii peste care domnea întunericul: „Împăratul tău vine la Tine. El este neprihănt şi biruitor (Zaharia 9:9). Iată vin zile, când voi ridica lui David o Odraslă neprihănită... Numele pe care i-L vor da: „Domnul, Neprihănirea noastră”. (Ieremia 23:5a şi 6b). Robul meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia Lui Dumnezeu (Isaia 53:11)”. Atunci a hotărât să coboare între noi. A venit să ne viziteze planeta. A întrerupt suveica timpului. Da, Dumnezeu - Cel care a atârnat stele pe Cer, Cel care nu încape în Universul fără margini, Cel care nu poate sta împreună cu nelegiuirea. „Scuzaţi-mă... Vin printre voi. Am să v-aduc neprihănirea!”, a declarat Cel dintîi şi Cel de pe urmă, care n-a mişcat numai oamenii, numai îngerii, ci S-a deplasat pe Sine spre noi, spre cei lipsiţi de curăţie sufletească.

E greu să defineşti neprihănirea. Unii spun că-i curăţie, alţii sfinţenie, pioşenie, lipsa păcatului. Luca zice că e „păzirea fără pată a tuturor poruncilor şi tuturor rânduielilor lui Dumnezeu” (1:6 b).  Dar întruparea (înomenirea, cum spun unii teologi), cum s-o descri?

„Dar unde-o să te duci Doamne?”, se întrebau îngerii albi ca zăpada, „căci pământul e plin de silnicie”. „Ce locuri, ce oameni va alege Dumnezeu?”, îşi şopteau bătrânii din faţa Tronului Etern. „Unde se va-ntrupa Neprihănirea? ”. Şi El, a găsit.

Dumnezeu a ales o fecioară. O adolescentă evreică, o ţărăncuţă din Nazaret. Nu făcea studii de teologie, pentru că-n vremea ei fetele nu erau bune pentru carte. Nu era preţuită de bărbaţi, nici de sinagogă. Meritul ei era că se ruga în cămăruţă. (Fără o odăiţă aici, nu poţi avea una în cer, spune Florin Ianovici). Avea un loc unde stătea de vorbă cu Veşnicia. Cum de unde ştiu_ Păi la Elisaveta acasă, Maria citează 14 versete din Scriptură!

Îndrăgostită de-un tâmplar, asuprită de romani, necăjită de soarta evreilor, îl aştepta nerăbdătoare pe Şilo. „Marie, ai căpătat îndurare înaintea Lui Dumnezeu. Tu, vei fi mama copilului”. Stupoare. Şoc. Glicemie urcată. Tensiune. „Cum eu? N-am cunoascut bărbat!”... Apoi, la intervenţia îngerului se linişteşte: „Facă-mi-se după cuvintele Tale!”. Asta e neprihănirea: „Facă-mi-se după cum vrei Tu Doamne!”.

Neprihănirea Mariei n-a ţinut cont de riscuri. Unde să se ducă o tânără însărcinată, care n-a cunoscut bărbat? Cui i se va confensa? Cine o va crede? Cum va reacţiona Iosif? Comnunitatea, Israel? Maria avea în faţă alternativa de-a trăi toată viaţa singură în munţi, urâtă de toţi oamenii, dar făcând voia Lui Dumnezeu.

Ca să-Şi întrupeze Neprihănirea, Dumnezeu Tatăl n-a ales nici preoţi, nici doctori, nici avocaţi. Nici prinţese, nici profesoare, nici femei de succes. Ci, pe cea care spune „Facă-mi-se după cuvintele Tale”. Ştiţi câţi ani avea Maria, când a zămislit pe Pruncul Isus de la Duhul Sfânt? Vreo 14 ani...

Dumnezeu a ales o fătucă. Ştiţi cer învăţăm noi, sfinţii din 2011 din asta? El nu dispreţuieşte tinereţea, nu discriminează copii. El pune sarcini grele pe umerii tinerilor. Iosif, Samuel, David, Daniel, n-au aşteptat să-mbătrânească. Eroii, nu sunt bătrâni!

Nu aştepta s-ajungi bătrân ca să fi sfânt. Vino de tânăr la Hristos!

Dumnezeu a ales un tâmplar. Un cioplitor de bârne dintr-un mic orăşel galileean, care n-a spus niciodată un citat vrednic de Scriptură. Un evreu care modela decât lemne. Materie moartă, ce prindea forme în urma mâinilor sale. Nu erau opţiuni mai bune? Nu erau preoţi, cărturari, farisei?

Meritul lui Iosif era că studia Scriptura, era tsadiq (tsa-deck = student al Torei). Zilnic, cu Tora în mână şi cu genunchii în rumeguşul din atelier. Cei din Nazaret îl priveau ca pe un bătrân de sinagogă, ca pe un învăţător de şcoală biblică. Nu orice tâmplar era considerat tsadiq. El respecta Legea, sărbătorile sfinte, restricţiile alimentare. Nu se mândrea cu asta, ci stătea anonim, citind Scriptura în maldărele cu talaş. Era un om neprihănit, ne scrie Matei (1:19). Ca şi Maria, logodnica sa. Amândoi erau neprihăniţi înaintea Domnului (Luca 1:6).

O iubea pe Maria, iar vestea însărcinării l-a lovit ca un trăsnet. L-a afectat. Ce-o să spună străzii, sinagogii, rudelor sale? Familiei Mariei? Cum să divorţeze? Maria ar fi omorâtă cu pietre de evreii religioşi. Cum s-o facă de ruşine lumii (Matei 1:19), fiindcă o iubea! Cum să creadă că Dumnezeu va fi copil? „Nu te teme..., căci ce s-a zămislit în ea e de la Duhul Sfânt!”, i-a spus îngerul în vis... Şi, „a schimbat diploma de tsadiq, cu o femeie gravidă, cu un Fiu ce nu era al lui”, spune Max Lucado. Asta e neprihănirea... Pentru Dumnezeu, înfrunţi ruşinea. Nu o mai vezi. Arăţi lumii ce iubirea nu vede decât pe cel iubit.

Meritul lui Iosif a fost că a ştiut să fie anonim. În atelierul său la intrarea e scris: "Tăcere, acum vorbeşte Isus". Când lucrezi, când studiezi, când eşti în fabrică sau la biserică, fi ca Iosif: taci, să vorbească Isus! Asta e neprihănirea: Dumnezeu vorbeşte, eu tac!

Dumnezeu a ales un staul. Forfotă de nedescris în Betleeem. Negustorii şi-au deschis tarabele devreme, hangii şi-au închiriat toate paturile. Chiar şi rogojinile roase. Brutarii şi-au vândut şi ultima coajă de pâine uscată. Străzile sunt ticsite de lume. Multă. Pestriţă. Bogată sau săracă, cu bagaje sau sportivi. Intelectuali şi oameni de rând. Vizitatori şi autohtoni. Afaceri cum n-a mai văzut de mult cetatea. În grajduri animalele stau înghesuite, cum stau cărţile-n bibliotecă. În case e muzică, dansuri, mâncare. La hanuri se aud ţipete, chiote, zornăit de bani...

Cine e gata să vadă o fetişcană, călare pe-un măgăruş, ajunsă la travaliu? Proprietarul hanului tocmai l-a trimis pe Dumnezeu în frig. În staulul cu animale. Pe paie, sub bârne printre care se vede Steaua.

Dumnezeu a ales un staul pentru Fiul Său. Nu palate, nu Temple, nici sinagogi. Nici hanuri, nici case, nici pături pufoase. Şi nici măcar... un loc lângă o sobă. A ales un staul cu animale. De ce? Pentru că „mai bine suportă mirosul de bălegar, de animale, decât mirosul de păcat”, scrie Lucado. Neprihănirea nu stă în locuri de păcat. Nici nu se poate naşte acolo. Pentru Dumnezeu fie grajd, fie palat, tot zero înseamnă, spune Vladimir Pustan.

Nu a venit Dumnezeu la han unde se îmbulzeau beţivi, hrăpăreţii, prostituatele, afacerile murdare, oamenii întinaţi. Nu era loc pentru Sfânt între ei! Nu era neprihănire în Palatul Regal, în casele Betleemului, nici în sinagogile Ierusalimului. Niciunde în Israel, niciunde în lume... Dar în grajduri, mieii nu mâncau împreună apoi se certau, nici măgăruşul nu discrimina oile, nu era invidios pe ele - că el poartă povara. Asta e neprihănirea: simplitate şi unitate!

Nu s-a nascut Emanuel (Dumnezeu este cu noi) între cei prea ocupaţi cu cotidianul, ci aproape de păstorii ce contemplau noaptea imensitatea Cerului şi Creatorul ce-a îndreptat Steaua spre ieslea Betleemului. Nu se naşte Dumnezeu în case unde fâlfâie ledurile în brad, la fereste, dar în suflete e mult, muuuuult întuneric. Nici în locuri unde se cântă colinde de tineri îmbrăcaţi în roşul lui Moş Crăciun.

Nu coboară Dumnezeu în lumea secularizată, şi nici în biserici amestecate cu ea. Nici în biserici cu ură, cu certuri, cu dezbinări, Nu coboară în sanctuare unde sunt programe culturale, stereotipe. Predici seci şi cântări găjăite. Nici în oameni care se-nchină în sanctuare, iar a doua zi sunt gata să meargă la vrăjitoare. Nu se naşte Dumnezeu într-un piept umflat de mândrie, nici într-un cap umplut de filosofii deşarte, şi nici într-o inimă strâmtată de egoism. Nu va fi niciodată Crăciun la creştinii care n-au curăţit cugetul înainte de liturghie, de euharistie, care n-au ars gunoiul vieţii şi n-au topit gheaţa din inimii, dar vin la închinare. Nici la cei care nu se scutură de zgura trecutului. Neprihănirea vine numai acolo unde este castitate spirituală.

Dumnezeu se naşte între oameni neprihăniţi, în locuri neprihănite. „Există zile de Crăciun în cer, acolo unde este ţinută slujba măreaţă a Lui Hristos, şi cu aceste prilejuri Mântuitorul este glorificat, nu pentru că s-a născut într-o iesle, ci pentru că S-a născut într-o inimă frăntă”, spune CH Spurgeon. Într-o inimă neprihănită. Condiţia prezenţei Sale este neprihănirea. După ea trebuie să visăm zi şi noapte. Nu o neprihănire a noastră (Filipeni 3:9), ci una a credinţei (Ioan 10:4). Fiindcă cine trăieşte în neprihănire, este neprihănire, cum El însuşi este neprihănit (1 Ioan 3:7).

Au venit la ieslea Pruncului în scutece sărace, şi magii şi păstorii. Şi cei cu carte, şi cei fără. Păstorii n-au ştiut apoi Tora din scoarţă-n scoarţă. Dar au ştiut să spună ce-au auzit despre Prunc.

De 2000 de ani El face neprihăniţi.

joi, 22 decembrie 2011

Revoluţia din '89 - furată sau uitată?

                            S-au îmlinit 22 de ani de la Revoluţie. Unii spun c-a fost revoluţie. Alţii o consideră lovitură de stat. Unii o numesc revoltă populară. Alţii insistă pe teza complotului gorbaciovist, pe simulatoare, pe terorişti arăbeţi sau rakeţi moldoveni. Unii chiar se jură c-au văzut terorişti trăgând. Dar după 22 de ani n-au dovedit nici unul. Exact, nici unul!

Că s-a tras, toată lumea ştie. Miile de morminte o dovedesc. Lacrimile suferinţei au brăzdat răni adânci pe obrajii persecutaţi de comunism. Parcă nesecate, ele se preling şi azi pe barbă. Cu toate că s-au scris zeci de mii de pagini cu procese verbale sau articole de presă, zeci de volume, au apărut sute de mii de revoluţionari, oraşe martir, s-au televizat sute de dezbateri, s-au înfiinţat institute de cercetare, asociaţii şi fundaţii, comisii parlamentare, Revoluţia din decembrie păstrează încă enigme. Unde sunt teroriştii? Cine a tras şi din ordinul cui? Din ce motive? Suntem frământaţi să ştim adevărul. Oricât ar fi de dureros. Pentru că mai dureros decât minciuna ce ni s-a strecurat sub nas de-atâţia ani, nu poate fi. Cine oare e interesat să ţină lumina sub obroc? Să muşamalizeze totul? Cine vrea să fure realitatea?

Au trecut 22 de ani de la revoluţie. Cei care am trăit-o pe viu n-am uitat-o. Văd şi acum în faţa ochilor nişte puştoaice ce fluturau un drapel găurit. Simt încă buzunarele pline de gloanţe, colegii înspăimântaţi, ofiţerii tremurând. Îmi vâjâie-n urechi trasoarele ce brăzdau cerul. Panica. Şi melodia “noi suntem români”. Din nefericire unii (mulţi!) au uitat. Alţii poate c-au vrut să uite. Tinerii nu-i dau importanţă. Urmăriţi cât de puţin ştiu ei despre Revoluţie. Sau despre comunism. Şi ce mult despre manele, avarism, parvenitism.
Anual, în preajma comemorării, admirăm fără să vrem, găşti de ciudaţi care se dau azi revoluţionari prin presă, prin partide, pe la televiziuni. Au stat în pijamale privind la televizor cu obloanele trase. Apoi au îmbrăcat blue jeans-ii de bişniţar, şi-au luat diplome, certificate. Şi-au tras firme. Iar azi ne râd în nas. Pentru ei nu contează cine au fost teroriştii, cine a vărsat sânge nevinovat, cine a provocat incendii. Au patalamaua la mână, nu plătesc impozite, primesc ajutoare, bonusuri, gratuităţi. Pentru ei Revoluţia a-nsemnat marea lovitură. Lovitură însă care n-a durut. Numele unora e pe lista cu privilegiaţi. Al altora a ajuns la DNA. Însă numele eroilor din ’89 zace sub colbul uitării.
Azi sunt 22 de ani de la Revoluţie. 22 de ani de trădări şi suspine. 22 de ani de democraţie sălbatică. 22 de ani de capitalism de cumetrie. 22 de ani de aşteptare. A naşterii ce nu se mai produce... E mult, e greu pentru români? Mai au de aşteptat? Da. Până când? Până atunci când îşi vor ţine promisiunea făcută în 1989. Când pe străzile rupte de comunism se striga "Dumnezeu şi-a întors faţa către noi".

 De 22 de ani, îi întoarce spatele lui Dumnezeu. Până când?

miercuri, 21 decembrie 2011

Mai aproape de Crăciun, mai departe de Hristos...

Crăciunul e aproape. Pentru buticari şi ritaileri – puternic ancoraţi în viaţa cotidiană, evenimentul se simte pe rafturi, în vitrine şi pe tarabe. Cu globuleţe, cu instalaţii, cu leduri, cu cărnuri, cu clementine, cu cozonaci... Ăştia au băgat spiritul de market al Crăciunului în minţile clienţilor. Se vede în cărucioarele burduşite. Unii, pe lângă listingul de shoping făcut acasă, ar fi gata să-l cumpere şi pe Isus! La promoţie.

Alţii au ieşit cu sorcove, cu cetină şi vâsc, la tarabe. Sunt chiar fraţi de-ai noştrii printre ei. Ăştia promovează spiritul de noroc al Crăciunului. Vindecare miraculoasă, naturistă. Ei sunt gata să se roage pentru vindecări în biserică, apoi imediat să fugă la vraci.

Crăciunul e aproape. Se simte asta deoarece românii, aproape toţi, acum ascultă colinde. E în vogue să-l scoţi de la naftalină pe Hruşcă. Dar câţi dintre ei ştiu să cânte un colind până la sfârşit?

Unii şi-au împodobit casele cu lumini. Cu flash-uri multicolore, ce bat ca la discotecă. Eu, şi în pat ameţesc de fâcâiala de pe casa vecinului. Luminile bradului însă, oricât de multe ar fi, tot întuneric fac. Pe cer, steaua Betleemului, tot singură rămâne...

Copiii nu (prea) mai merg cu colindul. E mai lejer să navighezi pe Google decât pe Golgota. Unii aşteaptă Moşul. Să-l mintă c-au fost cuminţi, iar el să-i mintă c-au fost iertaţi. Pe Hristos însă, nu-L poate minţii nimeni.

Crăciunul e aproape. Vedem în secularismul pătruns şi-în biserici. Unii şi le-au ornat cu beteală. Alţii chiar cu brad. Apoi, vorbesc despre Pruncul născut în iesle. Vorbesc despre Prunc, nu şi cu Pruncul.

Pentru alţii, din ce în ce mai puţini, Naşterea Domnului se apropie nu doar cu zile de post, ci cu foamea de neprihănire a sufletului. Ei nu-şi curăţesc doar casa, ci şi viaţa.

Pentru primii, Crăciunul înseamnă emoţia efemeră a despachetării cadourilor de sub brad, pentru ceilalţi, Nativitatea le va aduce cadou veşnic pe Emanuel (Dumnezeu este cu noi).

Când veţi citi, Crăciunul va fi şi mai aproape. Din nefericire, pentru mulţi, Dumnezeu va fi şi mai departe!

marți, 20 decembrie 2011

Interviu cu Dumnezeu


                                                             "Un vis" al lui Octavian Paler.

luni, 19 decembrie 2011

Oricum...

de Maica Tereza*

Oamenii sunt adesea neintelegatori , irationali si egoisti.
Iarta-I ,oricum.

Daca esti bun oamenii te pot acuza de egoism si intentii ascunse.
Fii bun, oricum.

Daca ai succes poti castiga prieteni falsi si dusmani adevarati.
Cauta succesul , oricum.

Daca esti cinstit si sincer oamenii te pot insela.
Fii cinstit si sincer , oricum.

Ceea ce construiesti in altii ani , altii pot darama intr-o zi.
Construieste , oricum.

Daca gasesti linistea si fericirea , oamenii pot fi gelosi.
Fii fericit , oricum

Binele pe care il faci azi , oamenii il vor uita maine.
Fa bine , oricum.

Da-I lumii tot ce ai mai bun si poate nu va fi niciodata de ajuns.
Da-I lumii tot ce ai mai bun , oricum.

La urma urmei este intre tine si Dumnezeu.
N-a fost niciodata intre tine si ei , oricum.
 
* Toată planeta ştie că Maica Tereza este o albaneză născută în Macedonia.
De ceva vreme încoace, aromânii din Macedonia susţin că la origini,
bunicii Terezei sunt... vlahi. Adică, români!
Pentru noi, nu contează dacă a fost albaneză sau aromâncă.
Maica Tereza a fost un model al urmaşilor lui Hristos!
A slujit cu dragoste!
Oricui...

sâmbătă, 17 decembrie 2011

Foc fără chibrite

Text 1 Împăraţi 18:36- 39

Inventio
Din povestea "Fetiţa cu chibriturile" lui  H.C. Andersen, majoritatea am înţeles că o tărăncuţă săracă a murit de frig privind un brad de Crăciun. Zilele trecute eu am înţeles că ea a murit de frig deşi vindea chibrite! Ar fi putut măcar un foc să aprindă!
De ce bisericile noastre nu mai pot aprinde focul azi? De ce Domnul nu mai coboară foc din cer?

Dispozitio

a) Dumnezeu nu coboară focul peste cei lipsiţi de autoritate
- Ilie era un profet radical. Dar cu slăbiciuni ca noi.
- A venit de nicăieri, ca Melhisedec. Dar avea şcoală făcută cu Dumnezeu.
- S-a rugat să oprească ploaia şi a reuşit. Să nu se termine făina şi untdelemnul sareptencei, şi nu s-au terminat. Să învieze fiul văduvei, şi pruncul a-nviat. Să plouă, şi-a plouat.
- Ilie a rămas tot timpul ascultător (Dumnezeu la trimis la Ahab, la Cherit, la Sarepta, pe Carmel, la Ahab, la Hayael, la Iehu, la Elisei. Ilie a făcut tot ce i s-a ceut) iar Dumnezeu i-a dat autoritate.
Focul nu coboară dacă cei ce-l cheamă n-au autoritate!

b)  Dumnezeu nu coboară focul peste apostazie
1. Ahab - portretul robot al creştinului născut în biserică, dar neconvertit
- evreu cu Baali, fără Dumnezeu.
- niciodată nu caută pe Dumnezeu (Ahab vrea să găsească iarbă pentru cai fără ajutorul Domnului).
2. Popor apostat -  portretul robot al creştinilor şi cu Baali şi cu Iehova
- evreii idolatrii sunt un fel de creştini care se închină şi lui Hristos şi Mamonei. Isus ne-a învăţat că aşa ceva nu se poate.
- la început a fost Iehova, apoi Iehova şi Baal, apoi Baal şi Iehova. La final a ajuns numai Baal.
Până când aveţi de gând să şchiopătaţi de ambele picioare? (18:20).
Nu se poate şi cu Hristos şi cu lumea, şi cu Hristos şi cu secularism, şi cu Hristos şi cu Mamona! Sau..., se poate dar..., fără foc!
3. Obadia - portretul robot al creştinului diluat
- e creştinul cameleon, a ascuns 100 de prooroci de Ahab, dar mănâncă la masa împăratului.
- îl numeşte "domnul meu pe Ilie", dar stăpânul său e Ahab!
- vrea să fie creştin cu Ilie, şi prieten cu lumea!
- vrea şi cu Ilie şi cu Ahab, şi cu ploaie şi cu secetă!
Obadia e slujitor (numele său = slujitor lui Dumnezeu. Dar el slujeşte lui Ahab), dar Dumnezeu coboară focul prin Ilie!
Cântăm, predicăm, ne rugăm cu lacrimi în biserică. Dar de luni dimineaţa...
Interesant e că Dumnezeu a  lăsăt trei ani jumătate oportunitate de ase pocăi Israel!

c) Dumnezeu nu coboară focul peste dezbinaţi
- Ilie a dres altarul. Cu 12 pietre. Nu cu 7, nici cu 11. Cu toate 12.
- altarul Lui Dumnezeu trebuie ridicat, altarul lui Baal trebuie dărâmat.
Maximă - "Fiecare dintre noi e un singur cu o singură aripă. De aceea, trebuie să zburăm împreună".
Fratele meu e un om preţios folosit de Dumnezeu. Trebuie să-i slujesc.
Ne-am împărţit pe bisericuţe în biserici. Că vrem ori nu noi, Diavolul aplică sintagma: "Divida et impera"!

d) Dumnezeu nu coboară focul fără rugăciune
- Poporul se ruga. Dar lui Baal (Baal era considerat şi "un zeu al ploii", bine zis). preoţii lui Baal se rugau. Ca nişte carismatici. Însă nu emoţiile. ţipetele, bătutul din palme coboară focul. Ci rugăciunea scurtă a lui Ilie: "Fă să se cunoască astăzi că Tu eşti Dumnezeu, şi eu sunt slujitorul tău!"
- După foc, urmează ploaia binecuvântării. Dar, mai întâi Ilie omoară toţi preoţii lui Baal!
- Ilie s-a rugat de 6 ori. Cu capul între genunchi, nu semeţ în picioare! Nimic. Nimic. Nimic... A şaptea oară a ieşit un nor cât palma. Dar a produs un ciclon!
Ilustraţie: În ziua când trebuia înhumat tatăl meu, la ora 11 a început să ningă abundent. Coboram un deal cu maşina, şi cu coroanele mortuare. Am început să plâng. "Doamne, ştiu că mă iubeşti. Dacă va ninge, slujba va fi compromisă. Aştept fraţi din alte localităţi, nu vor putea urca cu maşinile. Cei din sat vor sta în case... Opreşte zăpada până la 4!". După rugăciune am trecut pe sub un pod de 8-10 m lungime. Când am ajuns în partea cealaltă, zăpada s-a oprit! Ştiţi când s-a repornit? La 4 dimineaţa!

Concluzie
De 2000 de ani Baalii n-au încetat niciodată să existe. Sunt mulţi. Dar în Numele lui Hristos, eşti chemat să întorci poporul cu faţa la Dumnezeu.
Într-o duminică dimineaţa, în odaia de sus, Hristos a trimis focul. Cere-l. Strigă ca Bill Sanders, într-un cerc tras cu creta în jurul d-ta: "Nu ies din cer fără foc!".
Ne chinuim s-aprindem focul. Nu reuşim. Avem prea multe chibrite ude.
Sunteţi sfinţii lui Dumnezeu cu focul în mână, la îndemână. Nu-l stingeţi, nu-l acoperiţi... Când lipseşte focul, lipseşte căldura. Când lipseşte focul, lipseşte lumina. Când lipseşte focul, apar munţii de gunoaie.
Nu uitaţi niciodată: Oamenii de foc, vor fi răpiţi cu care de foc!

răpirea lui Ilie
Siliţi-vă să intraţi în cer. Nu ştiu cum, dar vreau să vă întâlnesc acolo!

vineri, 16 decembrie 2011

Hasaq şi Agape

Scriptura utilizează o "artilerie de termeni" pentru dragoste, ca să folosesc o zicere a unui pastor american. Fiecare dintre termeni, atinge însă o ţintă diferită.

În Vechiul Testament, dragostea lui Dumnezeu pentru Israel era hasaq. "Domnul se alipeşte de poporul său", auzeau evreii. De la evrei ştim că hasaq era tipul de dragoste care se ţine cu priponul, era dragostea ataşată de cineva. De cele mai multe ori, evreii au eşuat în astfel de dragoste. Noi, n-am fi mai presus...

De la greci ştim că dragostea e de cinci feluri. Dumnezeu nu iubeşte cu epithumya (adică dorinţă, râvnă), nici cu storge (nevoia de-a aparţine cuiva) şi nici cu eros (dorul de a te uni cu persoana iubită). Pentru că erosul se poate topi uşor. E foc de paie: se-aprind repede, se stinge repede. Dumnezeu nu iubeşte nici cu fileo (preţuieşte pe cel iubit), fiindcă asta e dragoste fifty-fifty, negustorească (vorba fratelui Iosf Ţon): te iubesc, dacă mă iubeşti.

În Noul Testament, dragostea lui Dumnezeu (pentru întreaga omenire) e agape! Iubirea lipsită de egoism. Ea preţuieşte şi slujeşte. Indiferent de consecinţe, nu ştie decât atât: să iubească! E dragostea care nu vrea  sentimente, ci decizii, nu vrea afecţinuni, ci acţiuni.

De la Mântuitorul Isus ştim să iubim. El, nu ne va părăsi niciodată. Hristos, s-a legat cu lanţuri de dragoste de mine, de tine! Nu trebuie să-i câştigăm dragostea. O avem deja!

Şi, să-l parafrazăm pe Max Lucado: "Din moment ce nu poţi câştiga dragostea Lui, nici nu o poţi pierde"!

joi, 15 decembrie 2011

Adunătorii de pleavă

Un frate bătrân din judeţul Arad, fără şcoli biblice ori laice - dar cu şcoala Duhului Sfânt la zi, a participat la o întâlnire a păstorilor, undeva prin Bucureşti. Având la îndemână balsamul de cuvinte ce ungea orice inimă, bătrânul a fost invitat să predice colegilor păstori. După o prelegere care a ţinut sala cu sufletul la gură, un pastor îmbrăcat la patru ace, cu cravata aferentă, şi o pioşenie verbală rar întâlnită, s-a dus la fratele arădean şi i-a spus: "Aţi vorbit extraordinar. Dar..., aţi avut 14 greşeli gramaticale!"

Fără să stea pe gânduri, septuagenarul de lângă munţii Zarandului, care nu şi-a tocit coatele pe băncile unor institute biblice, dar şi-a zdrenţuit genunchii în cămăruţa sa de la ţară, a replicat zâmbind: "No frate, io am acasă vro douăj' dă găini în ogradă. Diminaţa ori sara, când merg la ele să le dau grăunţe, io bag mâna în traistă şi zvârl. Odată cu grăunţa, arunc şi pleava. Însă am nişte găini atât dă dăştepte, că ele adună numai boabele, nu şi pleava"!

De o vreme bună, "bag samă" că printre creştini se plimbă şi iluştrii adunători de pleavă. Ei, când adună, aruncă grâul şi opresc tărâţa. Ocolesc boabele şi opresc cocenii. Dacă au în faţă o coală A4 cu 5 puncte minuscule, ei văd negreala şi nu albul foii. Văd numai găurile, nu şi şvaiţerul...

Dacă e predică, adunătorul de pleavă n-a auzit nici un verset, dar i-a zgândărit timpanul greşelile retoricii. Spune că tinerii nu sunt buni în slujire că sunt prea cruzi, că predicatorul cutare are cravată, că ăla ţipă prea tare, muzica e prea gălăgioasă, retroproiectorul "pune" pe perete litere prea mici, cel ce conduce cântările "pune" numai ce doreşte, copiii pastorului sunt prea bine îmbrăcaţi...  El vede numai semnul crucii, şi nu crucea!

Pentru adunătorul de pleavă, când intră pe bloguri, dacă scrie cineva de jale nu e bine, dacă laudă e anatema! Dacă un frate sprijine un păstor, este murdărit pe loc, dacă nu-l susţine e catalogat strâmt. Când unul a păătuit, adunătorul de pleavă e vrednic urmaş al sectei fariseilor ce doreau să oprească femeia prinsă în preacurvie, dar şi pe Domnul Isus să predice!

Pentru adunătorul de pleavă, dacă eşti credincios unor principii - eşti fanatic religios, dacă nu eşti de acord cu secularismul - eşti sectant, dacă nu eşti ortodox - nu eşti român, dacă eşti ortodox - nu intri în cer...

Ştiţi ce mă miră? Că adunătorul de pleavă nu are nici măcar ideal de găină. Visul orătăniei este un castron plin cu boabe. Al lui, e decât o mână de... pleavă! De nimic. "Au alergat după nimicuri, şi ei însuşi au ajuns nimic", spune Ieremia.

Unu: oricât de abundentă ar fi, pleava nu ţine de foame! În al doilea rând, fiind foarte uşoară, o spulberă şi cel mai slab vânt. Iar al treilea principiu (de ţinut minte!): într-o zi, pleava va arde!

miercuri, 14 decembrie 2011

100 de ani de la cucerirea Polului Sud


14.12.1911 - Arborarea primului drapel la Polul Sud
La 14 decembrie 1911, norvegianul Roald Amundsen devenea primul om din lume care înfigea alături de cei patru coechipieri, un drapel naţional în cel mai sudic punct al globului terestru. Victoria sa, repurtată în faţa unui ofiţer din marina britanică, Robert Falcon Scott, în urma unui duel epic şi mortal, a scris o pagină de legendă din istoria explorărilor polare.

14.12.1911 - Amundsen şi colegii săi la Polul Sud

Fiecare dintre cei doi exploratori visau să cucerească „propriul“ lor pol: norvegianul viza Polul Nord, iar britanicul viza Polul Sud. În timp ce se afla la mijlocul pregătirilor pentru cursa spre Polul Nord, Roald Amundsen a aflat că americanii Frederick Cook şi Robert Peary afirmau, fiecare, că au cucerit acest pol. Afirmaţiile lor, deşi controversate, l-au convins că trebuie să îşi caute un alt obiectiv.

În august 1910, a decis să se îndrepte spre Polul Sud. Abia în octombrie, britanicul Scott a citit telegrama care îl aştepta în Australia: „Mi-am luat libertatea de a vă informa că Fram se îndreaptă spre Antarctica. Amundsen“. Britanicii, care au făcut din cucerirea polului o chestiune de prestigiu naţional, s-au simţit ofensaţi. Cursa era lansată. Cele două expediţii au ajuns pe insula continent în ianuarie. Primele luni au fost consacrate testării echipamentelor şi amenajării de depozite cu provizii, de-a lungul itinerariilor prevăzute.

După ce a înfruntat iarna australă, întunericul total şi temperaturile glaciale, Amundsen, care şi-a amenajat baza centrală mai aproape de pol, a început primul această cursă, pe 20 octombrie.

Având obiceiul de a observa cu atenţie procedeele adoptate de eschimoşi, în timpul traversării - un eveniment istoric - Pasajului de Nord-Vest (1903-1906), Amundsen a tras două învăţăminte preţioase: importanţa câinilor de sanie şi superioritatea hainelor din piele de ren în faţa celor din lână. Pentru a câştiga în mobilitate, săniile au fost uşurate, iar schiurile - o disciplină la care excelează norvegienii - au fost geluite. Rapizi, câinii sunt şi comestibili: dintre cei 52 de câini care s-au aflat la linia de start, mulţi au fost sacrificaţi şi au sfârşit prin a umple gamelele oamenilor din expediţia norvegiană. Drumul de întoarcere a durat 41 de zile. Pe 25 ianuarie 1912 echipa de exploratori a revenit cu bine la Framheim; le mai rămăseseră doar 11 câini. Călătoria lor, acoperind în total 2824 km, fusese efectuată în 94 de zile (56 zile la dus și 38 zile la întoarcere), cu o viteză medie de 30 km/zi.

În ceea ce îi priveşte pe britanici, aceştia au preferat să iasă în faţă cu „artileria grea“, care s-a dovedit a fi însă prea grea: în afară de câini, ei aveau sănii motorizate, care se defectau mult prea des, dar şi ponei, care, inadaptaţi la condiţiile extreme din Antarctica, au fost sacrificaţi.

Plecată pe 1 noiembrie, expediţia lui Scott a înaintat foarte greu. Din cauza lipsei de mijloace de tracţiune potrivite, oamenii erau cei ce trăgeau atelajele grele, în condiţii meteorologice extrem de dificile.

Pe 16 ianuarie 1912, atunci când se aflau foarte aproape de obiectivul trasat, a venit lovitura de graţie: britanicii au descoperit urme de sanie în faţa lor. Amundsen le-o luase înainte. A doua zi, când ajungeau la Polul Sud, la o lună după rivalii lor, britanicii au găsit acolo un cort pe care se afla deja drapelul norvegian.

„Dumnezeule, acest loc este oribil!“, scria Scott în jurnalul său.

Întoarcerea la bază a fost un drum infernal, din cauza temperaturilor care coborau până la -42°C. Foarte slăbit, un om a murit. Apoi un altul, cu degetele de la picioare afectate de cangrenă, a părăsit grupul, pentru a înfrunta o moarte sigură.

Prinşi de o furtună extrem de puternică, cei trei supravieţuitori britanici erau captivi în cortul lor, îngheţaţi şi înfometaţi, la mai puţin de 18 kilometri de cel mai apropiat depozit cu provizii. Ultima înregistrare făcută de Scott în jurnalul său datează din 29 martie.Trupul neînsufleţit al exploratorului britanic Robert Falcon Scott, declarat şi el erou naţional în ţara lui, ca şi cele ale colegilor săi au fost descoperite în noiembrie 1912. La acea dată, Amundsen se afla deja de peste trei săptămâni în Tasmania, de unde a putut să anunţe lumii întregi succesul misiunii sale. Pentru norvegieni, care obţinuseră independenţa de Suedia cu doar câţiva ani înainte, Amundsen devenea un veritabil erou naţional.

În 1926, Amundsen a ajuns în cele din urmă şi la Polul Nord, într-un dirijabil. A murit doi ani mai târziu în Arctica, în urma accidentului suferit de un hidroavion francez, plecat în ajutorul exploratorului italian Umberto Nobile.

*******************************
 
Ca exploratorii ai fiecărei zi, nu-i suficient numai să plecăm să atingem"polul" vieţii. Trebuie să-l şi câştigăm. Pentru asta, trebuie să aruncăm pe drum tot calabalâcul sofisticat şi greoi al firii. Cei ce nu vor face aşa, vor avea surpriza să vadă că altcineva le-a luat-o înainte! Iar Polul atât de râvnit, poate deveni un loc groaznic!

Dacă...

Dacă două mâini rebele, nu te-ar ţine orb mereu
Te-ai opri în clupe grele, şi privind cu drag la stele,
Ai vedea că-i scris pe ele:
Dumnezeu!

Dacă două mari zăvoare, nu te-ar ţine surd mereu
Ai şopti: Ce meşter oare scoate păsări cântătoare?
Şi ţi-ar spune fiecare:
Dumnezeu!


Dacă marea-nstrăinării nu te-ar ţine mut mereu,
Ai striga în largul mării: Cine-i tatăl îndurării
Şi ţi-ar spune valum mării:
Dumnezeu!
 
Dacă ţia-i vedea veşmântul care îmbracă vechiul eu,
Ai umplea de plâns pământul;
Dar privind cu drag Cuvântul, vei simţi în piept pe Sfântul
Dumnezeu!

marți, 13 decembrie 2011

România şi viteza la Internet

Pentru a descărca ceva de pe Internet la Cracovia, m-au trecut toate transpiraţiile! "Frate, parcă Netul polonezilor merge cu lemne!", i-am spus telefonic unui coleg din Bucureşti. "Neculai, tu nu şti că România are cel mai rapid Internet din Europa?"...

România nu numai că are cel mai rapid Net din Europa, dar ocupă chiar locul 2 mondial la viteza de descărcare (1.909 kilobiţi/secundă - kbps), conform unui studiu realizat de Pando Networks, find întrecut doar de Coreea de Sud (2.202 kbps). Românii au un Internet de 3 ori mai rapid decât ungurii, americanii, francezii sau britanicii și de 146 de ori mai rapid decât în țara cu cea mai lentă conexiune la Internet – Republica Democrată Congo (13 kbps). (USA nu trece de o viteză echivalentă a 616 kbps! - loc 26 mondial, Franţa 604 kbps,UK 599 kbps, Canada 579 kbps,  China 245 kbps).

În plus, Bucureşti şi Adover (USA) sunt singurele oraşe din afara Coreei de Sud, care intră într-un top 10 al metropolelor (Bucureşti - 2.665 kbps). În primele 10 oraşe ale lumii ca viteză de internet, capitala României ocupă locul 7, iar Iaşi şi Constanţa locurile 9 şi 10! Cel mai bine stă oraşul sud-coreean Seocho (3.300 kbps), iar cea mai slabă viteză de download o are capitala Algeriei (45 kbps).

România are şi cel mai rapid internet mobil din Europa (prin Orange) şi este una dintre puţinele ţări de pe glob care poate implementa Internetul de mâine! Unul dintre avantajele României în domeniul telecomunicaţiilor este că deşi a intrat târziu pe această piaţă, are o infrastructură nouă, şi nu învechită, care să limiteze variantele de dezvoltare viitoare.

Bravo România! Încă un loc mai sus!

duminică, 11 decembrie 2011

Biserica, între autoritate şi autoritarism (3)

Autoritatea pastorală presupune oameni cu experienţă, flexibili, încercaţi în toate domeniile vieţii, autoritarismul impune oameni cu idei fixe; autoritatea presupune căutarea nevoilor celorlalţi şi îndeplinirea lor, autoritarismul cere satisfacerea nevoilor personale; autoritatea răspunde la nevoile spirituale ale tuturor membrilor, la pregătirea lor pentru slujirea publică, autoritarismul nu răspunde decât la satisfacerea unui mic nucleu de apropiaţi; autoritatea se referă la obligaţii, autoritarismul la drepturi; autoritatea se referă la motivaţia slujitorului, autoritarismul la motivaţia celui slujit; autoritatea urmează modelul de conducere biblic, autoritarismul pe cel uman. Autoritarismul are darul, dar n-are harul!
 

Dacă aşa stau lucrurile atunci mai trebuie să ne implicăm în conducere? „Cine doreşte episcopie, bun lucru doreşte”, transmite lui Timotei sfântul Apostol Pavel, apreciind astfel de aspiraţii sfinte. Pentru că nu este nimic greşit în dorinţa de a conduce biserica, de a avea o poziţie de lider. Dar mai întâi trebuie să ne cercetăm adânc motivele noastre. Pentru ce dorim să conducem, când ştim că cel mai greu lucru e să slujeşti? Cine e în centrul închinării? Cine formează Auditoriul în timpul închinării?

Precizăm că singurul profil al liderului, admis în Scriptură este cel de slujitor. „Un slujitor te roagă umil să faci ceva, niciodată nu comandă”, scria Richard Wurmbrand. Iar Pavel, bunăoară, vorbea despre dorinţa de a se da altora (1 Tes. 2:1-12). Observăm foarte uşor că relaţia pe care o are cu colaboratorii lui este demnă de remarcat. El a condus cu autoritate şi fără autoritarism. Slujba sa de păstorire s-a referit la căutarea nevoilor celorlaţi. Cine a avut mai multă putere decât Pavel?

Puterea vine din autoritate, autoritatea vine din legitimitate şi legimitatea vine de la Dumnezeu, de aceea nu trebuie să încercăm să fim mâna Lui Dumnezeu până nu cunoştem inima Creatorului. Dacă nu avem o relaţie intimă cu El, slujirea noastră nu va fi decât un sentiment religios care ne va duce în eroare şi va conduce la distrugere. Autoritarismul a dus totdeauna la fiasco. Iar noi învăţăm din greşelile altora.

Parafrazând 1 Timotei 3 :1-13, teologul Stanley Derickson ne descrie profilul moral şi spiritual care trebuie întâlnit la conducătorii bisericii. Adevăratul lider nu trebuie să fie încăpătânat, ci trebuie să fie un om dispus să cedeze în mijlocul conflictului. „Cei flexibili nu vor fi înfrânţi”, spune Derickson. De asemeni, cel ce vrea să deţină aturoritatea nu trebuie să fie mânios, nici îngâmfat. Îngâmfarea este o pricină de acuze, de discuţii pentru comunitate. Şi nu numai. Slujitorul trebuie să aibă o mărturie bună din partea celor de afară. Purtarea lui trebuie să fie ireproşabilă în comunitatea necredincioşilor, care trebuie să-l vorbească numai de bine. Dacă mărturia celui ce aspiră să conducă e impecabilă, tot ce se va spune de rău despre el sunt simple zvonuri neadevărate sau acuzaţii nedrepte. Neadevăruri.

Dorim să vă spunem cum se vindecă autoritarismul. Pentru că altfel am fi asemeni unui doctor care te descoperă că ai ulcer şi când îl întrebi ce să faci, răspunde contemplativ ridicând din umeri: „Nu ştiu!”. Ar fi nedrept să nu vă spunem. Aşa că opinăm împreună cu fratele P. Lascău, care argumentează că „rezolvarea situaţiei nu se face prin predici somptuoase de dragoste. Tensiunile din sânul bisericii nu se rezolvă prin pedepse disciplinare, excluderi sau măsuri administrative. Dacă ele încetează dintr-o sursă, vor porni automat din alte izvoare mereu prospere”. Autoritarismul nu se rezolvă nici prin articole de presă, nici prin mediatizare, „nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt” (1 Corinteni 2:13). Soluţia este ca energiile spirituale să fie canalizate spre un singur numitor comun : lucrarea Lui Dumnezeu. Trebuie să ajungem la maturitatea pastorului Wurmbrand : „pasiunea mea pentru Dumnezeu este şi o pasiune pentru ceea ce este divin în mine”. Altfel nu vom ajunge la destinaţia „Veşnicia cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt”!

(sfârşit)

vineri, 9 decembrie 2011

Biserica între autoritate şi autoritarism (2)

Paradoxal legilor omeneşti, în lumea biblică a fi autoritar înseamnă a fi umil. Un om mândru nu poate sluji altora cu eficacitate. A avea autoritate înseamnă a sluji. Înseamnă a spăla picioarele subalternilor. Înseamnă a lua ştergarul. Înseamnă a fi robul tuturor. Deoarece măreţia unui om nu se măsoară în numărul slujitorilor lui, ci în numărul celor pe care îi slujeşte. Şi a sluji, înseamnă a iubi, pentru că „slujirea nu este altceva decât dragoste în haine de lucru!”, scria Petru Lascău. O rugăciune veche se adresează lui Dumnezeu ca Celui căruia „a-I sluji înseamnă să fi liber” („în al cărui serviciu este libertate perfectă,” aşa cum o redă Cartea Anglicană de Rugăciuni). De fapt, ordinea Lui Dumnezeu pentru noi este să fim slujitori şi apoi conducători. În afara exemplului personal prin singurul Său Fiu, vedem acest aspect la Moise, Iosua şi David, şi mai ales în Noul Testament la Pavel, Petru, Timotei ori Epafra. Cei ce slujesc Biserica, sunt de fapt cei ce o conduc în realitate!


Arhicunoscuta întrebare „cum ne putem da seama că o persoană este investită de Dumnezeu în slujbă?” are un singur răspuns : slujitorul care este ales în lucrarea pastorală trebuie să dea dovadă că este investit în slujbă prin autoritatea pe care acesta a căpătat-o de la Duhul Sfant ! Nu de la şcoli, seminarii ori conferinţe. Nu de la autorităţi, de la rude ori de la oameni, şi nicidecum de la sine însuşi. Biserica primară nu avea şcoli biblice ori seminarii, dar era ea însăşi o şcoală a Bibliei care producea batalioane de episcopi, păstori, evanghelişti şi diaconi, pornind de la biserica locală – marele furnizor de misionari ce planta biserică după biserică. În zilele noastre, unii conducători „ordinaţi” de şcoli, de rude, sfaturi de fraţi ori comitete, în scurt timp capătă atitudine de superioritate (cu aere de popă pe înţelesul popular) faţă de cei „needucaţi”, dar şi o periculoasă atitudine faţă de Biblie. Activitatea de conducere a unora ca ei duce inevitabil la autoritarism. Tot timpul sunt bănuitori, temători că pot pierde locul, scaunul din faţă, amvonul, influenţa şi poate chiar punga. „Micii despoţi” bombăne, se uită strâmb, pun la respect pe cei care au îndrăzneala să ceară dreptul la replică, fac planuri B pentru orice situţie, marginalizează valori, generează cercuri de dragoste în biserici, se opun schimbărilor, fac reclamaţii, leagă şi dezleagă, închid şi deschid, se debarasează de atribute, vor şi ies tot timpul în faţă. Să-i ştie toţi că ei sunt lideri! Creează biserica de club. Iată diferenţe dintre Biserica Subterană a pastorului Wurmbrand şi (parţial) biserica actuală, postdecembristă. Apărătorii turmei Lui Hristos (repet, nu chiar toţi) au ajuns să conducă cu autoritarism. Să fie totalitari. Acesta e un viciu. Şi ca toate viciile, rezultă din supralicitarea altor virtuţi. În final, viciile riscă să actualizeze morbida imuabilitate a puterii autoritariste, dictatoriale. De care atât de mult am fugit înainte de ’89... Oare, să ne-ntoarcem la ce-am "hulit"?

(va urma)

joi, 8 decembrie 2011

Biserica, între autoritate şi autoritarism (1)

Problema autorităţii reprezintă una dintre preocupările istovitoare de energie ale civilizaţiei contemporane. A vorbi despre autoritate vs autoritarism e o problemă şi mai delicată. Uneori se creează confuzie între termeni. Unii oameni nu-i înţeleg, alţii se fac că nu înţeleg. În general confuzia pe care o generează conducerea slujitoare, spune Wayne Oates, vine din neînţelegerea pasajelor Matei 20:20-28 şi Marcu 10:35-45. În aceste versete Mântuitorul Isus a afirmat că nu putem conduce (nu putem avea autoritate) asemenea liderilor laici. De fapt, există trei cuvinte greceşti pentru conducere:

a. archon – conducător. Îi descrie pe cei care conduceau peste neamuri (în politică, în armată, în religie şi chiar puterile demonice!). Nici un lider creştin nu a fost numit vreodată în maniera aceasta (numai Isus: Apocalipsa 1:5).

b. katakyreuo – a domni peste. Apostolul Petru a folosit al doilea cuvânt pentru a spune presbiterilor să păstorească Biserica fără interese (1 Petru 5:2). Prefixul kata implică exercitarea conducerii spre propriul avantaj şi fără a ţine seamă de interesele sau bunăstarea celorlalţi.

c. kataexousiazo – se referă la exercitarea autorităţii într-o manieră greşită. Poate ascunde ideea de a-i tiraniza pe alţii, de a-i subjuga sau oprima. Asemeni prefixului kata de mai sus, generează autoritarism.

„Autoritatea, menţiona teologul american James I. Parker, este un cuvânt care îi face pe oameni să se gândească la lege şi la ordine, direcţie şi restricţie, comandă şi control, dominare şi supunere, respect şi ascultare. Autoritatea este un cuvânt relaţional care semnifică dreptul de a conduce. Ea este exprimată în pretenţii şi este recunoscută de consimţământ şi conformitate”. Autoritatea înseamnă întâi de toate capacitatea de a îndeplini funcţiile sale. Înseamnă ordine de drept şi eficienţă. Legitimitate. De autoritate nu trebuie să ne fie frică. Ea trebuie să ne inspire siguranţă. Încredere. Susţinere. Dar..., experienţele rele ale autorităţii dure şi sufocante, acasă, la şcoală, în biserică, cu şeful sau cu poliţia, sau oriunde în corpul politic, au alimentat focuri de revoltă.

Nu de puţine ori către urechile noastre şi evident ale Domnului, s-au înălţat strigăte de reacţie ale laicului nemulţumit de atitudinea autoritaristă a autorităţilor bisericeşti investite decât să slujească. Auzim de aroganţă şi mândrie spirituală, de puciuri şi conflicte, de ipocrizie şi laşitate, de mită, afaceri murdare, minciună furt sau lăcomie. Şi toate astea „între sfinţi”. Auzim despre tineri care în masă au schimbat biserica pentru că „bătrânii”, care de obicei sunt mai conservatori, i-au marginalizat. Întâlnim persoane care au abandonat cultul pentru că păstorul le-a impus să semnze o scrisoare de angajament faţă de el prin care să-l susţină necondiţionat. Auzim de metode de constrângere bisericească, de expulzări nefondate biblic, de promovarea „nepotismului spiritual” - în ciuda faptului că în biserici Domnul are numai copii, de persoane care dictează cine să vorbească în biserică şi cât, cine să cânte şi ce anume. Şi culmea, uneori astfel de lucruri sunt dictate chiar de soţiile conducătorilor! Aceste decepţii par a fi numai câteva dintre aspectele de „mică tiranie frăţească” practicată de indivizi care odată văzuţi în vârful piramidei aplică filosofia platoniană: cel mai de sus trebuie să fie slujit. Şi evident ascultat. Aşa că, adeseori autoritatea din biserică se transformă în autoritarism.

Exemplele nefericite ale autorităţii sunt de obicei experienţele ei degenerate. Faptul că astfel de evenimente lasă un gust amar şi stimulează scepticismul cu privire la autoritate în toate formele sale e trist, dar nu şi surprinzător. Exerciţiul autorităţii în diferite sfere nu este în mod necesar autoritarism. Există o distincţie crucială în acest concept. „Autoritarismul, stipulează DEX-ul limbii române, se instalează atunci când autoritarului îi place să uzeze (şi să abuzeze) de dreptul de a comanda, de a da dispoziţii. De a impune ascultare care nu admite replică”. Apare când a germinat autoritatea coruptă. Când supunerea care este cerută nu poate fi justificată în termenii adevărului sau ai moralităţii. Nazismul, comunismul, cultul personalităţii sunt câteva exemple de autoritarism. Orice formă de autoritate umană poate degenera astfel. De la autoritarismul statal care se instalează când regimul foloseşte neprincipial puterea pentru a se menţine pe sine, când nu vede decât interesele sale, până la autoritarismul din bisericile unde conducătorii pretind controlul conştiinţei celor care îi urmează. Asta deoarece conceptele de conducere tradiţionale sunt uneori urmate orbeşte. Piramida socială descrisă de Platon avea la bază săracii, sclavii, ignoranţii, „loserii”. Pe cei mulţi. Pe cei lipsiţi de virtuţi. „Nu înseamnă că modelul vremii acceptat şi practicat de toată lumea este bun sau demn de urmat”, dezaproba Petru Lascău care, asemeni nouă, e de părere că „onestitatea conducătorului creştin nu va permite la manipulări şi politică bisericească. Controlul şi folosirea mijloacelor de constrângere, spre scopuri personale sau ambiţii, este complet ne la locul ei în Biserica Lui Hristos”. Piramida Lui Hristos are baza mare sus. Pentru a fi autoritari cei mulţi trebuie să slujească. Dar aşa cum constata şi R. Wurmbrand în zilele noastre „creştinii aproape au uitat învăţătura ortodoxă potrivit căreia ei sunt transformaţi în chipul Lui Dumnezeu chiar în timpul vieţii lor pământeşti”.

Autoritarismul este rău, anti-social, anti-uman şi în cele din urmă este anti-Dumnezeu (deoarece mândria zeificării eului este inima sa). Puterea legală şi executivă pot fi prezente pentru a întări cererile autoritariste, dar nimic nu le poate face respectabile sau demne de laudă. Chiar atunci când cererile neprincipiale au dreptul legal de partea lor, aşa cum se întâmplă uneori, ele rămân revendicări care din punct de vedere moral e greşit a le face. Autoritarismul se izolează fatalmente de „ proprii soldaţi” şi poate supravieţui numai prin îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Autoritatea în schimb, exclude orice formă de constrângere. De aceea, este mai puternică decât autoritarismul.

Majoritatea creştinilor cunosc întâmplarea biblică în care ucenicii au dorit să afle direct de la Conducătorul Suprem modul cum să deţină autoritatea. Iar Isus Hristos, răsturnând dintr-o cugetare întregul concept al lui Platon despre societate, le-a precizat : „oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să fie robul tuturor” (Marcu 10:14). Ba mai mult, Mântuitorul a demonstrat ce înseamnă să ai autoritate. A plătit pentru ea. Scump. Însă Domnul a fost divin. Noi nu suntem. Avem voluptatea negativului. Deci se poate aştepta ca urmaşii Săi să aibă o mai mică certitudine cu privire la mintea şi voia Tatălui decât a avut El.
(va urma)

miercuri, 7 decembrie 2011

Binecuvântarea Reginei Maria

"Ţării mele şi Poporului meu,

Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul tăcerii veşnice, care pentru noi rămâne o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să mai ajungă încă odată, chiar dincolo de liniştea mormâtntului... Eu am ajuns la capătul druului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie, vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare,,,

Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi a durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea, şi ale cărei cărări le-am cunoscut pe toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a îngăduit s-o văd împlinită. Fi tu veşnic îmbelşugată, fi tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fi cinstită, iubită şi pricepută.

 Am credinţă că v-am priceput: n-am judecat, am iubit..."

Maria Alexandra Victoria, nepoata Regelui Eduard al VII-lea, născută la Eastwell Park în Anglia, a devenit regina României prin căsătoria cu prinţul Ferdinand de Hohenzollern, nepotul lui Carol I.

Deşi englez la origini, Regina Maria a devenit mai român decât mulţi români. În testamentul său, ultima adresare către România (citatul de mai sus) încă mai ridică fiori reci pe şira spinării.

Paradoxal, România e lipsită de binecuvântarea fiilor ei. De fapt nu ţara suferă, ci locuitorii ei, care îşi fură singuri căciula!

Fi binecuvântată România, oriunde te-ai afla!
 
*** (cea mai frumoasă regină a Europei acelor vremuri, supranumită Missy, a clădit mica biserică bizantină Stella Maris din Balcic, unde are îngopată inima; restul trupului e înhumat la Curtea de Argeş)