Fundaţia CIREŞARII

miercuri, 31 martie 2010

Ai vrea ca Dumnezeu să existe? - de Nicolae Geantă

Ieri, un tânăr cu creastă, cu gel şi un lănţic gros de-un deget la gât m-a acuzat, mirat, că sunt credincios. Cu aere de superioritate în  problema divinităţii, sigur ca Saul din Tars şi cu nasul pe sus ca preotul Caiafa, flăcăul mi-a dezvăluit: "Vă pot demonstra, că Dumnezeu nu există!". "Cum?" am întrebat zâmbind. "Vă aduc cărţi, vă aduc CD-uri, vă aduc ce doriţi. Şi vă demonstrez că nu există!". "Ai toate dovezile? Dacă ţi-a scăpat ceva?". "Nu mi-a scăpat nimic. Nu există pur şi simplu Dumnezeu. Nu se poate demonstra".

În faţa a peste 10 perechi de ochi curioşi l-am întrebat aproape în şoaptă: "Câţi ani ai?". "19". ". Mulţi înainte. Eşti tânăr, eşti frumos... Să presupunem că acum eşti la spital. Eu sunt medicul, te-am consultat şi îţi comunic diagnosticul: Iubitule ai cancer la ficat. E atât de avansat, încât la ora asta nici un medicament de pe piaţă nu te mai poate vindeca. Nici doctorii nu te pot ajuta cu nimic. Îmi pare rău, dar trebuie să-ţi spun: mai ai de trăit decât 6 săptămâni. Dacă ar fi aşa, ai vrea ca Dumnezeu să existe?"... 

Băiatul a tăcut o clipă. Apoi, ruşinat a răspuns: "Da, aş vrea ca Dumnezeu să existe". Am mai discutat apoi cu tinerii 30 de minute. Le-am spus că nu există întuneric. Întunericul e lipsa luminii. Le-am spus că nu există frig. Frigul e lipsa căldurii. Le-am spus că nu există ură. Ura e lipsa iubirii. Le-am spus că nu există rău. Răul e absenţa binelui. Răul e absenţa Lui Dumnezeu. În acest timp, băiatul a stat cu capul în jos. L-am iubit atât de mult. Pentru că în ochi, i-au apărut lacrimi...

nicolae.geanta

luni, 8 martie 2010

Elogiu de ziua femeii - de Nicolae Geantă

„Atunci când scrii despre femei trebuie să o faci cu băgare de seamă ca nu cumva primăvara să ţi se transforme în priveghi”, spunea Vladimir Pustan. Prin urmare, de ziua urmaşelor Evei ar trebui să fiu veghetor în privinţa slovelor. Dar nu şi sărac în cuvinte. Şi atunci ce pot să scriu.

Aş putea să scriu despre femeile care au crescut 10-12 copii, sau peste 15, şi azi sunt bătrâne fericite, despre cele care şi-au pierdut soţii pe front şi au dus greul vieţii cu o liotă de orfani. Aş putea scrie despre mămici care şi-au donat un rinichi sau un plămân, odraslelor iubite. Sau despre mame care-au stat ore-ntregi în genunchi la căpătâiul pruncilor când aveau febră, cărora le-au amorţit mâinile în spital leganându-i. Aş putea scrie despre mame care fac sacrificii uriaşe, care trag de ele obosite la serviciu. Ca să-şi ţină copiii prin facultăţi, să-i îmbrace bine. Aş putea scrie despre văduve care au renunţat deliberat la plăcerile vieţii, pentru binele copiilor. Ca ei să ajungă oameni mari şi importanţi în societate. Aş putea scrie despre mamele decreţeilor, generaţia mea - segmentul cel mai larg din piramida vârstelor ponto-carpatice, care s-au culcat multe seri nemâncate în timpul hidoşeniei comuniste, numai să le fie odorul sătul.