Fundaţia CIREŞARII

vineri, 31 decembrie 2010

Anii noştrii - P. Dugulescu

Anii noştrii, ani puţini,
Cum se duc de iute!
Şi pe loc de-ai vrea să-i ţini –
Tot îţi vor scăpa din mâini,
Că-s făcuţi din săptămâni,
Zile şi minute.

Anii noştrii de necaz,
Cum îşi sapă cale!
Lăsând cute pe obraz,
Jug ce-apasă pe grumaz,
Ce-a fost ieri, nu mai eşti azi!
Mergi cu ei la vale...

luni, 27 decembrie 2010

Au furat Pruncul Isus - de Nicolae Geantă

"Primăria noastră, dle Geantă, a amenajat în centrul localităţii Urleta (sat la cca 5 km sud de Câmpina) o iesle de Crăciun. Foarte frumoasă. Cu Fecioara, Iosif, Pruncul, magii, păstorii şi câteva animale. Încântaţi de feeria sărbătorii, am ieşit seara trecută cu familia să admirăm capodopera. Dar când am ajuns la iesle, stupoare... Nu mai era Isus! Erau toate personajele, dar Isus dispăruse. Ce răufăcător făcuse asta? Indignată, am sunat la viceprimar să-i declar ipostaza. M-a asigurat să stau liniştită, pentru că pe Isus, îl luase preotul la biserică !!!".


Chiar dacă iniţial pare amuzantă, din povestea medicului de mai sus am învăţat o lecţie: de Crăciun, e obligatoriu ca Isus să fie băgat în biserică! Numai aşa, El nu va mai rămâne afară-n zăpadă. Nu bradul, nu ledurile, nu lumânările, nu cadourile şi nici icoanele, colindătorii ori liturghiile ne încălzesc inimile de Crăciun, ci prezenţa sfântă a Pruncului Isus. Fără El, biserica e moartă. E cimitir spiritual.

Din nefericire, în multe biserici din România, deşi e Crăciun, Pruncul tot pe afară rămâne. N-are loc de viaţa duplicitară a enoriaşilor, a preoţilor sau a pastorilor. Nu poate intra din cauza hăţişurilor dogmatice, nu trece de gardurile religiei. Astfel, în lipsa unui Isus viu, nu ne mirăm de ce, multe biserici se mulţumesc de Crăciun să etaleze un Isus... păpuşă!

sâmbătă, 25 decembrie 2010

Dacă nu era Crăciun... - de Nicolae Geantă

„N-ar fi fost brazii împodobiţi cu globuleţe”. „Nu mai venea Moşul cu cadouri”. „N-am fi avut sărbători de iarnă”. „Nu am fi ştiut cum arată beteala şi nici clopoţeii”. „Nu am fi ascultat niciodată colinde”. „N-ar fi fost luna în care ajutăm săracii”. „N-am fi avut vacanţă”. „Nu s-ar fi născut Isus”. Sunt răspunsurile tinerilor României la întrebarea: „Cum ar fi arătat omenirea dacă nu era Crăciun?”.
E adevărat că fără sărbătoarea Crăciunului, pavoazarea, ledurile, forfota şi consumerismul exacerbat n-ar fi fost posibile. Iar economiile lor ne-ar fi prins bine. Dar dincolo de aceste obiceiuri de fiţe, dacă cel mai remarcabil moment al lumii – când Dumnezeu S-a făcut trup – n-ar fi existat, atunci nu s-ar fi născut niciodată Hristos! Iar lumea ar fi rămas mai departe robită de păcatele ei, fără un Mântuitor care să-i aducă eliberare! Gratuită. Tuturor.

Dacă nu era Crăciun – (Nativitate e corect spus), istoria n-ar fi fost niciodată ruptă în două. Am fi trăit doar lecţii vechi, chiar într-o lume nouă. Dacă nu era Crăciun, Biblia s-ar fi-ncheiat cu ameninţări (Maleahi 4), nu cu promisiuni (Apocalipsa 22). Biserica nici n-ar fi existat, iar Neamurile ar fi fost discriminate, lăsate-n rătăcirea minţii lor bolnave. Fără Biserică n-am fi avut un centru de tratament al unor vieţi banale. Dar nici sfinţi pe care cerul îi aşteaptă acasă, căci omenirea, tot sub blestemul lui Adam ar fi trăit.

vineri, 24 decembrie 2010

Colindători fără sens - de Nicolae Geantă

Sensul înseamnă direcţie. Rost. Scop. Menire. Orientare. Fără sens, înseamnă ceva haotic, la întâmplare. Chestiunile aiurea întâlnite de subsemnatul de aceste Colinde, mă asigură că pentru omenire, Crăciunul nu numai că nu mai este o sărbătoare creştină, ci e pur şi simplu ceva multiderecţional. Oriunde, orice, oricum. Dar fără sens. Chiar dacă pentru majoritatea, colindele nu mai au scop, viaţa fiecăruia nu este o-ntâmplare!

La serbarea de Crăciun organizată de Primăria Câmpina în Centrul Civic al municipiului, un "învăţător" a pregătit un grup de puştoaice (6-7 ani) care au dansat din buric, pe muzică arăbească, îmbrăcate în Moş Crăciun (!?)
Politicienii locali stăteau în spatele staţiei de sonorizare cu păhărele din plastic în mână (cu apă de foc în ele!), surâzând fals la discoteca ambulantă a unor tineri care (tot pregătiti de nişte profesori) au dansat colindele!!! Pentru politicieni, nu atmosfera de Crăciun contează - ci faptul că au mai bifat pe agendă o activitate!

O adolescentă cam plinuţă pentru vârsta şi înălţimea sa, ne-a afumat de la un Kent, pe cei câţiva colindătorii pregătiţi să-L vestească pe Hristos.
În oraşul Breaza, în timp ce colindam pe la fraţi cu tinerii din biserică, după nişte blocuri, un Moş Crăciun beat mangă, acompaniat de o pleiadă de teribilişti adolescenţi au început să ne strige: "Plecati, acasă!"

Mai multe grupuri de colindători care mi-au călcat curtea în Ajunul Crăciunului, începeau să zbiere (da, nu să cânte) încă de la poartă: "Foicică portocală/noi suntem copii de şcoală...". Cântec trist al comunismului care-L scosese afară pe Hristos din colinde. Acum unde e comunismul?
Pe strada mea, pe stâlpi, în copaci, la streşini, fâlfâie mii de lumini. Afară pâlpâie steluţele multicolore, înăuntru e beznă neagră. Singura fără instalaţii este casa noastră. În geamurile ei se reflectă Luna. Iar între pereţi, stă strâns unită dragostea Pruncului Hristos.

joi, 23 decembrie 2010

Noaptea sfântă

Prunc în scutece sărace, cu săracii prunci la fel,
L-au găsit pe El păstorii – cei dintâi crezând în El,
Iar când se-nchinau ciobanii, Celui ce venea-ntre plângeri,
Auzeau cum cântă-n slavă glasul miilor de îngeri.

Şi deasupra ieslei sfinte, când a vrut în zări de stea,
Luminoasă călăuză, Magilor o mare stea.
Au pătruns în micul staul, cu smeritul lor alai,
Şi-au îngenunchiat la Domnul, de la Răsărit, trei crai.

Închinatu-s-au cu daruri, aur, smirnă şi tămîie,
Celui ce din cer venise, omenirea să mângâie,
Şi-au purces a da de veste, lumii cei trei magi, pe urmă.
Că născutu-S-a Păstorul, cărui lumea-I va fi turmă.

Dar ei n-au ştiut să spună, că Isus va şti ce-i plânsul,
Că va suferi cum nimeni, n-a mai suferit ca Dânsul,
Că, pentru iubirea-i sfântă, ce din ceruri o aduce,
El va fi vândut de Iuda, şi-apoi răstignit pe cruce!

miercuri, 22 decembrie 2010

Sărbătoare fără Sărbătorit? - de Nicolae Geantă

Forfota satului a fost mai mare ca de obicei. Negustorii şi-au deschis devreme dughenele, hangii şi-au închiriat toate paturile, chiar şi rogojinile roase au fost puse spre folosire. În grajduri animalele stau înghesuite precum cărţile-n bibliotecă. Brutarii şi-au vândut şi ultima coajă de pâine uscată. Străzile sunt ticsite de lume. Pestriţă. Bogaţi şi săraci. Încărcaţi sau fără bagaje. Vizitatori sau autohtoni. Un comerţ aşa bogat de mult n-a mai văzut Betleemul. Dar cine are ochi să vadă o familie tânără ce caută de zor o gazdă, o fecioară însărcinată călare pe un măgăruş, ajunsă la travaliu? Sunt prea ocupaţi localnicii cu sărbătoarea, cu afacerile zilei, cu plăcerea de-a mai stoarce ceva. Chiar în clipa în care Dumnezeu a bătut pe umeri omenirea.

luni, 13 decembrie 2010

Psalmul fugii - de Nicolae Geantă

Fugi, de poftele tinereţii. E dulce siropul lor, dar nu hrăneşte decât diabetul plăcerii.
Fugi, de flăcăii lipicioşi şi de braţele lor unse la fitness cu super-glue. Chiar dacă arcul gurii lor strecoară miere, în fiecare sărut e-nfiptă o suferinţă. Şi eşti c-un pas mai aproape de moarte.
Fugi, de femeile fără astâmpăr, ale căror picioare lungi nu stau nici acasă şi nici învelite. Nu fi asemeni boului, să te alături jugului lor, căci busola potifarelor are o singură ţintă: măcelarii iadului.

vineri, 3 decembrie 2010

Transformări

Mai întai stomatologia a fost fără durere.
Apoi au urmat bicicletele fără lanţ,
Căruţele fără cai,
Şi multe legi fără putere.
După aceea a venit gătitul fără foc,
Telegraful fără fir,
Tigarile fără nicotină,
Şi cafeaua fără cofeină.
Curând portocalele au rămas fără sâmburi,
Plantele fără buruieni,
Studentul de colegiu, fără colegiu
Dieta, fără grăsimi.
Noile autostrăzi sunt fără praf,
Ultimul tip de oţel fără rugină,
Terenurile de tenis fără iarbă,
Şi noua religie a oamenilor – fără Dumnezeu!
(Anonim)

Umor, o fărâmă de sarcasm, dar concepţii dominante despre viaţa cotidiană!

miercuri, 1 decembrie 2010

Ce-ţi doresc azi ţie, scumpă Românie - de Nicolae Geantă


Îţi doresc să fi cât mai dulce, chiar dacă politicienii tăi fac viaţa dintre Carpaţi şi Dunăre un continuu botez în oţet. Dar acreala lor, nu poate îndoi dulceaţa Lui Hristos.

Îţi doresc ca viitorul tău măreţ să nu mai fie doar în poezia lui Eminescu, pentru că eşti o ţară cu oameni mari. Tu, caută-i Românie la casele mici.

Îţi doresc să zâmbeşti de fericire, să nu mai fi o ţară tristă, plină de oameni dăramaţi, şi nici plină de cruci care au facut păienjeni la subţiori, adormind înfipte pe la răscruci de drumuri. Taie lăstarii amăraciunii, ei îţi ucid creierul şi îţi zbârcesc faţa frumoasă.

Îţi doresc să fi o scară spre Rai, să nu mai fi considerată „balamucul balcanic” (R. Paraschivescu) şi nici o ţară ca „un cur” (scuze, aşa te-a pirogravat liric R. Patapievici), pentru că glia ta, din vestul Mării Negre, este SMURD-ul latinilor la poarta Orientului, iar forma ta teritorială de peşte, aminteşte lumii de urmaşii Lui Hristos. Tu Românie, fi gura Lui.

joi, 25 noiembrie 2010

Diabet şi thanksgiving - de Nicolae Geantă

„Ce sărbătorim astăzi?”. „Ziua când omul a ajuns pe Lună”, „Legalizarea drepturilor femeii”, „Ziua Armatei”, „sfânta jigodie” a replicat o îndrăzneaţă căreia i s-a urat gratuit „la mulţi ani”. „Ziua femeilor bătute de soţi” a răspuns un tânăr, fiind aplaudat cu ropote gălăgioase. „Ce bă, aşa a zis de dimineaţă la radio” a replicat revoltat. „Echinocţiul!”, fu de părere un altul. „Ştiu. E ziua dumneavostră”, a urlat o brunetă. „Nuuu, e ziua diabetului”, a pus capac chestiunii o blondă. Din peste 100 de subiecţi, unul singur a ştiut răspunsul: „E Ziua Recunoştinţei”.

„Şi cui trebuie să fiţi recunoscători?”. „Părinţilor”, „revoluţionarilor din ’89”, „ţiganilor care fură din UE şi aduc în România”, „nouă, pentru ceea ce suntem”, „celor ce ne-au ajutat în viaţă”, „vitejilor morţi pe front”, „în nici un caz lui Băse, fiindcă nu face nimic”, „unor profesori”, „nimănui”...

joi, 18 noiembrie 2010

În lume, dar nu ca lumea

Undeva, în nisipurile Galileii, a venit un Om cu haina dintr-o bucată şi sandalele din piele de cămilă. Cu faţa arsă, cu buzele uscate, fără adăpost, fără traistă şi fără pungă. Fără sabie, fără armate, fără posesiuni. "Voi trebuie să fiţi diferiţi" a strigat. "Sunteţi în lume, dar nu ca ei! Lumea cere dinte pentru dinte, Eu vă spun nu vă răzbunaţi. Lumea promovează ura, Eu dragostea. Lumea promovează divorţul, Eu unitatea până la moarte. Lumea promovează întunericul, Eu lumina. Lumea promovează lălăiala în rugăciune, Eu nu cer bolboroseală de cuvinte. Lumea promovează prostituţia, eu castitatea. Lumea pune preţ pe trup, Eu pe suflet".
Trăieşte ca El! Se poate. A demonstrat-o Petru, Pavel, Ioan, Apostolii, Timotei, Sila, Barnaba, Fivi, Eunice, Tabita, Dorca, Aquilla şi Priscila, Tit, Epafrodit, Onisim. Milioane de creştini, în 2000 de ani. Care este cheia succesului lor? N-au adus lumea în biserică, dar au dus biserica în lume! Acum du-te şi fă şi tu ca ei!

luni, 15 noiembrie 2010

Biserici împinse - de Nicolae Geantă

Jeepul bătrânului misionar Jackson, un diesel nezgâriat, cu mulţi cai, fără pic de ruginitură şi cu consum modest, urca fără pufăieli îndoilenice orice versant spre verticală şi alerga transpirând sub pneuri câmpurile neregularizate. Însă, oriunde-ar fi poposit, bătrânul era obligat să-şi lase automobilul fie pornit, fie în pantă. Altminteri, oricât de mult ar fi sucit cheile în contact, maşina nu scotea nici un smiorcăit. Nici măcar cu declaraţii solemne. Într-una din zile bătrânul a avut misiune la o şcoală rurală. Şi, fiindcă a uitat să lase bolidul pornit - iar pe deasupra şi trama stradală era cvasiorizontală, la plecare misionarul a rugat copiii să-l împingă. După 3 ani de chin şi jale, la misiune apăru un tânăr să preia ştafeta. Sufocat de lamentările jacksoniene, flăcăul a deschis capota şi în câteva secunde a rezolvat necunoascuta: borna era scoasă de la baterie!

Cu asemeni maşini, e obişnuit cotidianul din România. Hardughiile-s împinse pe bulevarde sau uliţe de mecanici în şalopete, de copii cu ghiozdanele în spate, de bătrâne cu plasa de cartofi în mână, de cărăuşi cu biciul la cizmă, de femei pe tocuri de 10 cm. Ba chiar şi bolnavii împing uneori la Salvare. Ne-mpinse, deşi sunt vehicule, mobilitatea lor e să rămână pe loc.
Privind pe uliţa bisericilor, ambulanţele ce salvează sufletele de iad sunt văzute cel mai ades că nu pornesc decât… împinse. Ca să pună umărul la construcţii, fraţii locali trebuie să primească mai întâi fonduri din diaspora. Apoi de la Stat, de la Culte. Calendarele creştine, bibliile sau broşurile sunt bine primite dacă sunt gratuite. Leviţii moderni cântă fără greşeli, dacă memoria le e upgradată de retroproiectoare. Dărnicia nu e uitată dacă diaconii duc punga direct sub nas la dăruitori. În serile de rugăciune, părinţii trebuie să-şi îmbrâncească odraslele spre biserică. Evanghelizările nu au magnet fără predicatori brănduiţi, veniţi de departe. Ei pot să predice cu vorbe, localnici însă nu mai au fapte. Voluntariatul pentru societate, pentru orfelinate, pentru azilele cu bătrâni, pentru mediu, nu se pune în mişcare fără străinii ce-şi iau concediu fără plată ca să slujească-n România.

vineri, 5 noiembrie 2010

L-am rugat pe Dumnezeu

L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea putere,
Dar El m-a facut slab, ca eu să-nvăţ simplitatea şi smerenia.
L-am rugat sa mă înalţe, să fac fapte mari,
Dar El m-a micşorat, ca eu să fac fapte bune.

L-am rugat să-mi dea bogăţia, ca eu să fiu fericit,
Dar El m-a făcut sărac, ca eu sa devin înţelept.
L-am rugat să-mi dea toate lucrurile, ca eu să pot gusta viaţa,
Dar El mi-a dat viaţa, ca să pot gusta toate lucrurile.

Nu am primit nimic din tot ce am cerut,
Dar am primit ce a fost bun pentru mine.
Împotriva voinţei mele au fost ascultate rugăminţile mele,
Sunt printre oameni un om binecuvântat.

duminică, 24 octombrie 2010

De ce tace Dumnezeu?

În cadrul emisiunii "Early Show" (Spectacolul matinal), Anne Graham, fiica marelui evanghelist nonagenar Billy Graham, a fost intrebată de Jane Clayson, cu privire la atacurile din 11 septembrie 2001: "Cum a putut Bunul Dumnezeu să lase să se întimple aşa ceva şi să privească atât de nepăsător această catastrofă de pe pământul Americii?" După ce a meditat câteva clipe, Anne Graham a dat un raspuns magistral, logic şi profund. Inspiraţie divină.
"Şi eu mi-am pus deseori aceasta întrebare şi mi-am găsit următoarele răspunsuri… Cred, sunt profund convinsă - că Dumnezeu a fost şi rămâne adânc întristat de aceasta, la fel ca şi noi, numai că noi, de ani de zile, Îi spunem şi chiar Îi poruncim să iasă din şcolile noastre, din guvernele şi vietile noastre, căci ne descurcăm şi singuri, fără ajutorul Său. El, fiind El un adevarat gentleman, cred că pur şi simplu S-a dat la o parte... Cum de mai îndrăznim să-I cerem binecuvântarea, mila şi protecţia Sa, dacă Îi spunem să ne lase in pace?
Cred că totul a început când Medeleine Murray O'Hare (doamna care a cerut ca America să devină o ţară atee, şi care a fost ucisă, iar corpul ei a fost gasit recent) a afirmat că nu dorea nici un fel de rugăciuni în şcolile noastre, iar noi am spus O.K. Cererea ei a fost aprobată şi a devenit lege obligatorie în SUA. Apoi, cineva a spus că mai bine nu am citi Biblia în şcoli (Biblia care spune să nu ucizi, să nu furi şi să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi), iar noi am spus O.K. Apoi, dr. Benjamin Spock a spus că nu ar trebui să ne plesnim copiii atunci când se poartă urât, pentru că le-am afecta mica lor personalitate şi stima de sine (fiul dr. Spock s-a sinucis). Iar noi am spus că un expert trebuie să ştie ce vorbşte, aşa că am spus O.K.
Apoi, altcineva a spus că profesorii şi diriginţii nu ar trebui să-i disciplineze pe copii atunci când greşesc. Iar directorii de şcoli au transmis ca nici un membru al personalului să nu atingă vreun elev atunci când aceştia se poartă necuviincios, pentru că şcolile nu au nevoie de publicitate proastă şi în nici un caz de procese. (Totuşi, există o mare diferenţă între a disciplina şi a atinge, a bate, a plesni, a lovi, a umili, etc.). Iar noi am spus O.K.
Apoi, un oarecare membru inteligent al Consiliului de Administraţie al vreunei şcoli a spus că, băieţii fiind băieţi, vor face dragoste oricum, deci ar trebui să le dăm fiilor noştri prezervative. Aşa, ei vor putea să se distreze cât vor, iar noi nu vom trebui să le spunem părinţilor că le-au primit de la şcoală. Iar noi am spus O.K.
Apoi, unii dintre aleşii noştri de vârf au spus că nu contează ceea ce fac în viaţa lor privată atât timp cât işi fac treaba la slujbă. De acord, a spus fiecare din noi, mie nu-mi pasă de ceea ce face altcineva, inclusiv preşedintele ţării, în viaţa sa privată, atât timp cât am o slujbă şi economia merge bine.
Apoi, nişte libertini au cerut să tipărim cât mai multe reviste cu femei goale, în semn de respect şi apreciere a frumuseţii feminine. Iar noi am spus O.K.
Apoi, altcineva a împins acea apreciere un pas mai departe, publicind fotografii cu copii goi, şi înca mai departe, afişându-le pe Internet. Iar noi am spus O.K., au dreptul la libera exprimare. Apoi, industria show-business-ului a spus: “hai sa facem show-uri TV şi filme care să promoveze îndepărtarea de Dumnezeu, violenţa şi sexul ilicit, să înregistrăm melodii care să incurajeze violurile, drogurile, crimele, sinuciderea şi temele satanice. Iar noi am spus că nu este decât entertainment-amuzament, nu are efecte adverse şi oricum nu o ia nimeni în serios, aşa că totul a mers înainte. Iar acum ne intrebam speriati de ce copiii nostri nu au conştiinţă, de ce nu disting binele de rău, de ce nu îi deranjează să ucidă strainii,
colegii de clasă sau chiar pe ei înşişi. Probabil că, dacă ne-am gândi mai mult, ne-am da seama de ce.
Cred că totul se reduce la faptul că ceea ce vei semăna, aceea vei şi culege".

marți, 19 octombrie 2010

Şcoala de predicare "Cireşarii" - deschiderea oficială 2010

Sâmbătă 16 octombrie, la Cluj-Napoca, Cireşarii au deschis prima Şcoală de Predicatori din România. Evenimentul istoric, a avut protagonist principal pe păstorul Vladimir Pustan, care a prezentat profesorii: Florin Ianovici, Adi Mocan, Cătălin Dupu, Dani Coste, Liviu Cabău, Otilia Dume, şi programa: Omiletică, Hermeneutică, Retorică, Limbaj non-verbal în arta predicării, Informatica aplicată, Elemente de exprimare orală, Istoria predicării. Mozaicul plurietnic sau multiconfesional - 117 penticostali, 18 baptisti, 10 crestini după Evanghelie, 4 ortodocşi şi un greco-catolic, diveritatea educaţională - absolvenţi de studii superioare (facultate, master, doctorat – 37 studenţi), absolvenţi de liceu sau actualmente studenţi (67), absolvenţi de şcoală profesioanlă (46), sau piramida vârstelor (studenţi între 18-59 de ani), scot în evidenţă că în România creştinismul începe să ridice barierele tradiţiei.
Vladimir Pustan şi Florin Ianovici, iniţiatorii proiectului, au povestit stările de agonie şi extaz prin care au trecut în ultima perioadă datorită acestei şcoli: de la teama de a nu avea studenţi, până la decizia de a opri peste 100 de persoane de la înscriere. „Un predicator slab nu poate predica nici din Biblie, dar unul bun poate predica şi din Mersul Trenurilor” a concluzionat Cireşarul nr. 1, care crede că proiectul va „clona” şi alte locaţii din România.

sâmbătă, 9 octombrie 2010

Poeţii urâtului - de Nicolae Geantă

Săptămâna aceasta am avut oportunitatea să păşesc într-o redacţie de ziar, a unui radio şi-a unei televiziuni. La talk-show-uri. Fără să lezez moralitatea acestor furnicarele mediatice (alcătuite de altfel din oameni isteţi, puşi în slujba populară), le-am explicat dervişilor condeiului şi-ai platourilor că au tendinţa să promoveze urâtul. Capul de afiş al tabloidelor de papirus sau virtuale ori linia de greutate a televiziunilor – acest areopag menajer, e alcătuită din can-can-uri, ştiri despre interlopi, talk-show-uri cu vedete ce fac efort cerebral să discute clar, politicieni corupţi, interviuri cu derbedei urbani, filme cu monştrii şi monstruozităţi, imagini cu femei despuiate, muzici percutante până la anihilare, arhitecţi ai insurgenţei lăcrămoase (cum îi numeşte Radu Paraschivescu pe manelişti), ştiri despre cum se copiază la examene, despre şpăgi... Într-un cuvânt: lături.

Le-am spus monşerilor din presă că urâţenia din societatea românească e tocmai modelul promovat de dânşii. Dacă promovezi urâtul, nu ai cum să mai cosmetizezi frumosul. Dacă la televiziune sau radio curg râuri de manele sau muzică grobiană gen rock ori ceea în care se spun vorbe, evident că tinerii îţi împuie capul cu manele pe holurile şcolii. Dacă în presă e promovat nu ştiu ce latifundiar analfabet cu miliarde, un afacerist hoţ cu bolid scump, ori o fată cu bust siliconat dar fără vocabule, normal că societatea asta urmăreşte. Dacă fură ei, noi de ce să nu furăm, e deviza celor de rând. Dacă în filme evadările sexuale nu-s o problemă, noi de ce să nu le gustăm, zic tinerii. Dacă se tatuează ei, noi de ce să fim mai proşti. Dacă ei pot să ucidă în şcolile americane, de ce n-am face-o şi-n România. Dacă poliţia înjură preşedintele ţării, de ce n-aş avea curaj să-njur şi eu primarul, directorul, şeful de echipă, preotul, păstorul, dirigintele sau profesorul universitar? Scenarii infantile. Manifestări ale spiritului gregar.

vineri, 8 octombrie 2010

Rugăciune (2)

Tatăl nostru care eşti în ceruri,
când mi-e foame, trimite-mi pe cineva care are nevoie de hrană;
când mi-e sete, trimite-mi pe cineva care are nevoie de apă;
când mi-e frig, trimite-mi pe cineva care trebuie încălzit;
când sufar, trimite-mi pe cineva pe care să-l mângâi;
când crucea mea incepe să fie prea grea, dă-mi şi crucea altuia s-o-mpart cu el;
când sunt sărac, adu-mi pe cineva care e în nevoie;
când nu am timp, dă-mi pe cineva pe care să-l ajut o clipă;
când ma simt descurajat, trimite-mi pe cineva care are nevoie să fie incurajat;
când simt nevoia de a fi înteles, dă-mi pe cineva pe care trebuie ca să-l înteleg;
când aş vrea ca cineva să aibă grijă de mine, trimite-mi pe cineva de care să-ngrijesc;
când mă gandesc la mine, îndreaptă-mi gândurile către altii.

marți, 28 septembrie 2010

Păcatele maimuţei - de Nicolae Geantă

Păcat de moarte am făcut! La o conferinţă recentă am avut tupeul să afirm că Darwin şi cimpanzeii săi n-au fost decât un vis volatil, un migălos complot antisenzorial. Ieşirea mea din corsetul normei acceptate, a intrat pentru cei obişnuiţi să danseze după cum le cânta muzica ştiinţelor, ca un şmirgel pe gât. „Da’ ce Nicule, tu nu te tragi din maimuţă?. Eu mă trag”, a încercat să mă-nfiereze un dascăl sexagenar - ce trebuia să iasă de mult la pensie, pentru care vocea raţiunii nu are nici o şansă să fie auzită. „Nu, d-le profesor, în familia mea n-a fost şi nu e nimeni maimuţă”, i-am replicat spontan colhoznicului ideologic crescut în dispreţul pentru divinitate. „Vorbeşti emoţional, nu cu raţiune băiete” a sărit ca pârjolit un alt ayatolah al cetei ştiinţifice, cu vocaţia de stăpân al evoluţionismului ce trebuie dovedit căpoşilor care nutresc rezerve, şi m-a acuzat apoi că distorsionez informaţiile sufocând elevii cu convingeri creaţioniste.

Le-am spus colegilor că un profesor nu-şi creşte elevii cu ideologie, ci cu dragoste. Dacă-i înavaţă că se trag din maimuţe, se vor comporta ca ele. Pentru omul-maimuţă, regula de bază e absenţa oricăror reguli. Nu se ruşinează de nimic. Şi de nimeni. Ieşit în societate păcatele maimuţei evoluate este că joacă renghiuri sinistre: ţipă în tramvaie, scuipă femeile pe bombeuri, râgâie pe holul facultăţii, flatulează în supermarket, se urcă în cârca profesorului la catedră, lipeşte guma pe scaun la McDonald’s, taie cu briceagul scaunele în maxi-taxi, se descalţă de pantofi în tren, umple staţiile cu coji de seminţe. Minte, înşală, corupe, urăşte. Deviza lui e „fură tu, fiindcă altminteri fură alţii”. E escroc sentimental: plânge până îi faci acte pe casă. Ameninţă la semafor, face gesturi obscene în intersecţii. Divorţează cu o autoadmiraţie tâmpă. Avortează fără remuşcări. Abandonează copiii în maternităţi, şi duce părinţii la azile de bătrâni. Când e-n frunte, când e şef, calcă pe cadavrele celor dragi, uită c-a plecat de la ţăruş. Are gesturi de banditism edificator, vorba lui Radu Paraschivescu.
Vă vine să credeţi ori ba, prin şcoli unii profi încă susţin vârtos că ne tragem din maimuţe. Apoi vin şi se plâng pe la teve ori ziare, că le dau tinerii în cap. Că liceenii sunt o orchestră de afoni nemiloşi. Că fetele vin la şcoală mai mult dezbrăcate. Că fumează fără să palmeze ţigara când trec dascălii pe lângă plozi. Că elevii sunt plini de nesimţire, de indolenţă şi de prost gust. Că sunt grobieni şi nu mai au nici un apetit pentru frumos. C-au devenit mici uzine ale infernului. Etcetera.
Le-am explicat colegilor că pentru aceste produse evoluţioniste ciocanul logicii nu reuşeşte să schimbe inima de piatră. Le-am spus că starea deplorabilă a început odată cu scoaterea religiei din şcoli. Şi cu promovarea maimuţei. Le-am mărturisit că numai Dumnezeu are la promoţie blândeţe, gingăşie, dragoste, iertare, pace. Numai El şlefuieşte caractere. Numai El redă identitate, valori, bune maniere. Ca un floretist rafinat al vorbelor le-am spus şi că duplicitatea lor: „sunt creştini, dar cred că se trag din maimuţe...”, nu este decât o religie sintetică. Una care îmbată sufletele cu mise idolatre şi lucrează fără a gândi la ziua decontului. Le-am spus şi replica Annei Graham la o emisiune cu Jane Clayson: “cred că totul se reduce la faptul că ceea ce ve-ţi semăna, aceea veţi şi culege”.

luni, 20 septembrie 2010

Urechi de cratiţă - de Nicolae Geantă

România la zi a devenit parcă un ospiciu unde dialoghează surzii. Sindicatele, doctorii, profesorii, urlă de le crapă bojogii. Şi urşii politici merg mai departe. Ziarele trâmbiţează ştiri de tot soiul. Evident, multe cu sunet fals. Care trec pe lângă urechile înfundate ale Guvernului, ca pe lângă bulumaci. Profesorii nu mai sunt ascultaţi de elevi, chiar dacă dascălii strigă la ore din ce în ce mai tare. Părinţii nu mai sunt auziţi de generaţia emoticon, care pisează taste cu căştile pe urechi. Şefii aud greu muncitorii prin uşile capitonate. Sau înţeleg numai un morse al lor. Virusul nu ne-ar speria aşa de tare dacă s-ar opri doar p’aci. Dar, a intrat şi prin biserici. Unde fraţii tot mai greu aud ce vrea Dumnezeu să le spună. Deşi avem boxe şi microfoane!


Am văzut că surzii sunt tot oameni cu urechi. Nu le au lipsă şi nici tăiate. Pentru ei însă, urechile-s nefolositoare. Le cânţi de jale şi nu plâng, le cânţi să joace şi rămân statui. Sunt nepăsători. Nici o informaţie nu-i mişcă, nu-i cutremură, nu-i face să sară... Paradoxal, unii creştini avem urechi şi nu auzim: nici zornăiala la colectă, nici scrâşnetul din dinţi al bolnavilor, nici vaietele săracului, nici apelul misionarilor. N-auzim glasul Bibliei ce-ndeamnă renunţarea la ură, la bârfă, la minciună, la certuri, la mândrie, la partide, la dezbinare, la păcat. N-auzim clopotul care ne cheamă la biserică, şi nici trâmbiţa ce sună spre pocăinţă. N-auzim glasul pastorului duminica la predică, şi nici pe-al Păstorului, zi de zi, ceas de ceas. N-auzim orfanii, nici văduvele şi nici străinii. N-auzim nevoia celor ce construiesc biserici, nici a celor ce dorm în frig. Şi nici stomacul abandonaţilor ce ghiorăie de foame. N-auzim scârţâitul de roţi pe asfalt, şi nici apoi cuiele ce se bat la coşciuge. Urechile noastre sunt parcă de cratiţă!

sâmbătă, 11 septembrie 2010

Identitate - de Radu Gyr


Eşti Doamne, bun; eu, pământean şi rău!
În dragoste nu-ţi seamăn, nici în milă,
dar după răni, sunt chip din chipul Tău
de păr dospit din cer, nu din argilă!

Nu Ţi-am râvnit nici razele subţiri,
nici tălpile străpunse de piroane,
dar Tu mă faci părtaş la răstigniri
să-Ţi tot îngân osânda la icoane.

Sfinţit de cruci pe care nu le-am vrut
şi de-nvieri pe care nu le-aş cere,
nu ştiu, Tu te cobori la mine-n lut,
sau eu mă urc spre raiul Tău, bând fiere?

Cu necersita slavă Tu mă-ncarci
şi-n cuie, când sfinţenia mă frânge,
oftând mă uit la rănile prea largi,
şi-Ţi cresc alături, sânge lângă sânge...

marți, 31 august 2010

Adi Gliga la Câmpina şi Ploieşti

Duminică 5 septembrie 2010, Adi Gliga va concerta în judeţul Prahova. Dimineaţa de la orele 9,00, solistul împreună cu Cătălin Ciuculescu şi Daniela Dîrlea vor fi prezenţi la Biserica Penticostală “Emanuel” din Câmpina (Păcuri, str. 24 ianuarie, nr. 2A), iar seara, de la ora 18,00 cei trei tineri vor conduce programul de laudă şi închinare în Biserica Creştină după Evanghelie “Logos” din Ploieşti (Str. Miciurin, nr. 6). Mesaj biblic - Nicolae Geantă.

joi, 26 august 2010

Abscisa iubirii - de Nicolae Geantă

         Un frate mărturisea la consiliere că îl supără tare rău nevasta. Când se sfădesc, el se roagă într-o cameră şi ea-ntr-alta: „Doamne, pocăieşte-mi soţia/soţul te implor...”. O tânără e invidioasă că o alta e la laptopul bisericii. Un slujitor împarte pâinea de la Masa Domnului unor fraţi cu care e-n plin tărăboi. Un altul strigă ca Tatăl să-l ierte, dar câteva urechi din biserică ştiu că-s neiertate de mult de el. Deunăzi, cineva din biserică îi „ura” tatălui meu grav bolnav să ajungă în... iad. „Că multe rele a făcut”... Astea-s valori cam des întâlnite pe abcisa iubirii. Adică pe orizontala Crucii Lui Hristos. Pe linia aceea OX, din sistemul de axe OX – OY, pe care noi nu-l înţelegem. Sau nu vrem, deşi e matematica Lui Isus.

Ştiu că nu ne place matematica. E-o cărămidă tare grea. Atât ea cât şi carnea de porc se lasă greu la ficat. Apoi, fierbe creierul. Îl contorsionează. Aduce temperatură. Şi ură. Dacă e pus puţin în faţa abacului, omul nostru de toate zilele zice că şi-a uitat ochelarii acasă. Că are hard-ul nelogat. Nu-i lucrează nici dacă îl pişti cu ceară. Să nu-i vorbeşti de suprafeţe ori înălţimi. Ameţeşte. Şi mai ales, să nu-i pomeneşti de axe OX şi OY. „Astea-s detalii tehnice care nu se folosesc decât la politehnică ori la construcţii. Nu în biserică frate”.

        Abscisa, ne spune matematica, e un număr real care indică pe o axă lungimea şi sensul segmentului cuprins între originea axei (O) şi un punct dat (X), determinând poziţia acestuia. Biblic, abscisa iubirii indică lungimea şi sensul relaţiei dintre semeni (O, adică eu, şi X, adică ei). Hristos şi-a întins mâinile la Golgota ca o abscisă, demonstrând lumii că iubirea Sa e de la – la + infinit. Fără abscisa mâinilor Sale, lumea ar fi fost pierdută. Cea mai mare poruncă din Biblie lăsată de El, vorbeşte tot despre abscisa iubirii: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău..., şi pe aproapele tău, ca pe tine însuţi”. Tradusă asta înseamnă că iubirea nu se poate în sus, pe ordonată, adică între mine şi Dumnezeu, dacă lipseşte de pe abscisă, între mine şi oameni. Altfel, relaţia e ruptă. Fără abscisă, crucea Domnului nu mai e cruce. Ci un stâlp. Ori un băţ. Dar un băţ pentru spinările nebune.

sâmbătă, 14 august 2010

Undeva-ntr-o odăiţă - de Traian Dorz

Undeva-ntr-o odăiţă lacrimile nu mai curg,
undeva-ntr-o odăiţă cineva nu se mai roagă,
nu mai stă-n genunchi şi-n taină, nu mai cântă în amurg
dragostea cândva fierbinte, nu-i curată, nici întreagă.

Undeva nu se mai cântă astăzi psalmii minunaţi,
undeva sub praf uitată zace Biblia iubită,
împrejurul unei mese nu se mai adună fraţi,
la o uşă încuiată stă iubirea neprimită.

Cândva cum curgea aicea caldul lacrimei izvor,
cândva cum veghea iubirea la fereastra luminata,
cum sunau de cald şi dulce psalmii sfântului fior,
cum era această Carte de cu drag şi mult căutată.

Nicicând n-am crezut c-această uşă va avea zăvor,
nicicând n-am crezut c-această casă va ajunge mută,
c-o s-ajungă sec de lacrimi al iubirii cald izvor
focul stins, calea pustie, vatra rece şi tăcută.

O, cum a putut fi harul şi de-aicea alungat,
alungaţi iubiţii oaspeţi, dragostea îndepărtată,
curăţia pângărită, legământul sfânt călcat?
— Vinovată odăiţă, cum vei arde tu odată!

joi, 5 august 2010

Aşteptări... - de Nicolae Geantă

Aştept o biserică în care fraţii să nu mai stea unul aici, şi altul... hăt-colo, învăluiţi în dragoste de arici. Fiindcă aricii, şi când se iubesc tot se înţeapă.
Aştept o biserică în care credincioşii să nu se mai ghideze după cum le dictează spiritul epocii, căci moravurile se domesticesc, însă desprind declinul spiritului ecleziastic.
Aştept o biserică în care Comitetele să nu mai fie „asociaţii familiale”, fiindcă Dumnezeu în cer strigă la catalog doar fiii, nu şi nepoţi.
Aştept o biserică fără Hopa-Mitică. Altfel, unii vor trage sforile, ceilalţi vor dansa.
Aştept o biserică în care copilul săracului să nu mai vină cu teneşii rupţi şi tricoul ciuruit la liturghii, în timp ce garderobele surorilor „cu mână” se schimbă în fiecare sabat.
Aştept o biserică în care la sfârşitul predicii fraţii să n-o mai taie ghiulea la maşini. Pentru că parcarea nu-i costă nimic. Dar nici zâmbetele ce-ar putea să le ofere.
Aştept o biserică în care după program fraţii să se-mbrăţişeze, să-şi strângă mâinile să se sărute, să se mărturisească. Căci confesionalul de azi a ajuns treptat ca ghilotina de descărcare a conştiinţei în faţa unui funcţionar ce nu înţelege dramele ce-i ajung la urechi.
Aştept o biserică în care fraţii să nu se mai certe dacă Masa Domnului se ia cu pâine dospită sau nedospită. Pentru că nu compoziţia pâinii o are în vedere Dumnezeu la Cină, ci curăţia cugetelor ce vin să se-mpărtăşească cu El.

luni, 26 iulie 2010

O bucăţică de viaţă... - GG Marquez

Dacă pentru o clipă Dumnezeu ar uita că sunt doar o păpuşă din cârpă şi mi-ar dărui o bucăţică de viaţă, probabil că n-aş spune tot ceea ce gândesc, însă în mod categoric aş gândi tot ceea ce zic.
Aş da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valorează, ci pentru ceea ce semnifică.
Aş dormi mai puţin, dar aş visa mai mult, întelegând că pentru fiecare minut în care închidem ochii, pierdem şaizeci de secunde de lumină. Aş merge când ceilaţi se opresc, m-aş trezi când ceilalţi dorm. Aş asculta când ceilalţi vorbesc şi cât m-aş bucura de o îngheţată cu ciocolată!
Dacă Dumnezeu mi-ar face cadou o bucaţică de viaţă, m-aş îmbrăca foarte modest, m-aş întinde la soare, lasând la vederea tuturor nu numai corpul, ci si sufletul meu.
Doamne Dumnezeul meu dacă aş avea inimă, aş grava ura mea peste ghiaţă şi aş aştepta până Soarele răsare. Aş picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele un poem al lui Benedetti, şi un cântec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-aş oferi-o Lunii. Aş uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simţi durerea spinilor şi sărutul încarnat al petalelor...
Dumnezeul meu, dacă aş avea o bucaţică de viaţă.. N-aş lăsa să treacă nici o zi fără să le spun oamenilor pe care îi iubesc, că îi iubesc. Aş convinge pe fiecare femeie sau bărbat spunându-le că sunt favoriţii mei şi aş trăi îndrăgostit de dragoste.
Oamenilor le-aş demonstra cât se înşeala crezând că nu se mai îndrăgostesc când îmbătrânesc, neştiind că îmbătrânesc când nu se mai îndrăgostesc! Unui copil i-aş da aripi, dar l-aş lasa să înveţe să zboare singur. Pe bătrâni i-aş învăţa că moartea nu vine cu bătrâneţea, ci cu uitarea. Atâtea lucruri am învăţat de la voi, oamenii... Am învăţat că toată lumea vrea să trăiască pe vârful muntelui, însă fară să bage de seamă că adevărata fericire rezidă din felul de a-l escalada. Am învăţat că atunci când un nou născut strânge cu pumnul lui micuţ pentru prima oară degetul părintelui, l-a acaparat pentru totdeauna.

Am învăţat că um om are dreptul să se uite în jos la altul, doar atunci când ar trebui să-l ajute să se ridice. Sunt atatea lucruri pe care am putut să le învăţ de la voi, dar nu cred că mi-ar servi, deoarece atunci când o sa fiu băgat în interiorul acelei cutii, înseamnă că în mod neferecit mor.

 de Gabriel García Márquez 

joi, 15 iulie 2010

Bucuria în crizele vieţii - V. Pustan & N. Geantă

Mă bucur de impozitele care mi se opresc din salariu. Asta înseamnă că am serviciu.
Mă bucur de evoluţia preţului la benzină. Asta înseamnă că am maşină.
Mă bucur când şterg geamurile murdare ale casei. Asta înseamnă că am locuinţă.
Mă bucur de fata mea care mârâie când o pun să spele vasele. Asta înseamnă că e acasă, şi nu trebuie să-i port grija că hoinăreşte prin discoteci.
Mă bucur de murdăria pe care o lasă musafirii când vin pe la noi. Asta înseamnă că avem prieteni care ne vizitează. Alţii nu au pe nimeni.
Mă bucur de hainele care au început să stea cam strâmt pe mine. Asta înseamnă că am ce mânca.

Sfaturi pentru colegii mei - Vladimir Pustan

Spuneţi-le oamenilor că a mai rămas puţin... Clepsidra timpului înghite ultimele fire de siliciu după care va exploda în veşnicie.
Spuneţi-le oamenilor că joaca de-a biserica se poate finaliza cu căderea în bot în hăul iadului. Nu programele noastre sofisticate Îl bucură pe Domnul. În filarmonici sunt cântăreţi mai buni decât ai noştri, la televizor găsim oratori mai străluciţi decât cei ce se învârt pe lângă amvoanele noastre.
Spuneţi-le oamenilor că păcatele mici cântăresc greu la judecată. O pietricică în pantof te aşează jos, iar de acolo poţi privi strâmb vulpile mici ce-ţi zâmbesc albastru.
Spuneţi-le oamenilor că praful de pe Biblii va fi folosit de îngeri ca probă în condamnarea noastră. Genunchi tociţi de rugăciune trebuie, nu şezuturi tocite de yahoo messenger.
Lăsaţi cuvintele găunoase şi ebraice şi vorbiţi-le oamenilor simplu să priceapă ce au de făcut. Nu mai speriaţi poporul cu criza. Dumnezeu e bogat, iar bau-bau-ul nostru e stupid.
Spuneţi-le oamenilor că viaţa trece şi când nu faci nimic, totul curge şi totul se plăteşte.
Vorbiţi-le despre dragostea lui Isus, dar spuneţi-le că El e şi foc mistuitor.
Spuneţi-le oamenilor că plăcerea păcatului e de-o clipă, iar remuşcările sunt eterne. Spuneţi-le că a venit primăvara de două luni şi să iasă din biserici şi mall-uri vestindu-L pe Hristos prin parcuri.
Spuneţi-le nu ce vor ei să audă, ci ceea ce trebuie să audă. Spuneţi-le adevărul chiar dacă n-o să mai fiţi aleşi în conducerea bisericii şi-o să lucraţi ca măturători de stradă. Mai bine să suferiţi voi din cauza adevărului decât să sufere el din cauza voastră.
Vă rog să luaţi în calcul, în Numele lui Isus din Nazaret, posibilitatea că am dreptate în ceea ce vă scriu.
Spuneţi-le oamenilor că se aud paşii Mântuitorului. Dar şi ai lui Antichrist!

de Vladimir PUSTAN

joi, 8 iulie 2010

Rug şi Rugă la Ţintea

Între 9-10-11 iulie, în localitatea Ţintea (Băicoi, Prahova, cca 10 km nord de Ploieşti), se va desfăşura un program special de Rugăciune pentru România., intitulat "Ţară, ţară, ţară, ascultă glasul Domnului" (Ieremia 22:29). Evenimentul, organizat de Biserica Penticostală "Harul" din Plopeni, în colaborare cu Radio SOS Ploieşti, Bisericile penticostale "Emanuel" Ploieşti, "Betel" Câmpina şi alte Biserici evanghelice din Prahova, va avea loc într-un cort de cca 2000 locuri, între orele 9-21.
Momentele de laudă şi închinare vor fi conduse de către Fraţii de la Toflea, Grupul "Călător spre cer" din Bărbuleşti, Grupul "Sharon" din Floreşti, Grupul "Harul" din Zalău, Ligia Marin, Rodica Zazs (Germania), Ruben Filote, Ligia şi Sergiu Nichescu.
Mesaje biblice: Petrică Huţuţui, Gabi Zegrean, Ştefan Biro, Daniel Mureşan, Simion Stanciu, Nicolae Geantă, Cornel Urs, Cornel Enea.

marți, 15 iunie 2010

Performanţă fără profesionişti -- de Nicolae Geantă

Rotirile de cadre de pe la DGIPI, APIA, Inspectoratele Şcolare ori oriunde e o pâine bună de mâncat, brambureala din ministere, declaraţiile contradictorii şef-partid-Guvern, deciziile curat-murdare ale parlamentarilor cu privire la alţi parlamentari, haosul economic ş.a. minuni dâmboviţene, converg unidirecţional: partidele politice, deşi nu duc lipsă de personal (căci sunt eclozionatoare de clienţi), sunt în colaps de profesioniştii! Prin urmare, pe scara performanţei, România coboară şi nu urcă! Suntem codaşii UE, ori pe un dezonorant loc 69 în top IDU (indicele dezvoltării umane), depăşiţi de state africane ori bananiere. Cum am ajuns acolo, dacă în anii ’30 eram în primele 10 ţări industrializate de pe glob? Simplu: prin lipsă de performanţe.
Performanţa este un rezultat deosebit. Obţinut de cineva pregătit, profesionist. Care trage pe ceilalţi după sine. În sus. Profesionistul, este persoana care lucrează într-un anumit domeniu, pe baza unei pregătiri corespunzătoare. Hopaaa! Adică trebuie să fie pe felie, să aibă softul în memorie. Căci dacă nu are programarea respectivă nu poate face aplicaţii la subiect. Adică blochează sistemul. Ceva similar, cum se petrece de ani buni, pe la nord de Dunăre.
Deşi toată lumea e conştientă că dacă n-am învăţat nici o iotă, nu putem câştiga o olimpiadă, că dacă nu ştim să ’notăm nu putem deveni campioni, ori dacă n-avem imprimantă nu putem printa un document, sferele politice visează că putem face performanţă în economie cu evazionişti, că revigorăm turismul cu veselari şi asfaltatori, că înviem agricultura cu electronişti, învăţământul cu ingineri de tractoare sau reforma în sport cu profii de mate. Asta sună ca şi cum ai face religie cu darwiniştii! Ori seamănă cu ateii care, după ce au scris o carte împotriva Lui Dumnezeu, se roagă să aibă succes.

Atâta vreme cât politicieni care n-au pus în viaţă o ceapă, fac planificări în agricultură şi conduc APIA, iar cuvântul profesioniştilor care transpiră ziua în câmp nu-i scoate de pe tuşă, nu vom accesa niciodată fondurile europene. Nu vom avea performanţe agro-alimentare. Şi se anunţă criză. Atâta vreme cât 50 % din poliţie, va aresta cealaltă 50 % din poliţie (DGIPI), iar pe cei rămaşi DNA-ul, nu vom avea securitate. Atâta vreme cât un ministru care a bulversat învăţământul se va reîntoarce după 4 ani la timonă, nu vom scăpa de Abrambureală. Dacă inginerii de becuri auto, schimbătorii de valută ori comercianţii de licori fine şi ţoale de lux, vor decide pe unde trec autostrăzile, cum se face delocalizarea industriei sau branding-ul urban, nu vom avea economie eficientă niciodată.
Lipsa profesioniştilor conduce la potlogării, la matrapazlâcuri, la şmen. Generează excrescenţă grotească. Amplifică ura naţională. Promovează improvizaţia, kitsch-ul, coruptia, golăneala morală, sterilitatea, panfobia, bastardismul, pasivitatea. Politica lui “las-o mă, că merge-aşa”! Fenomene care vin de aiurea şi ne duc spre nicăieri. Managementul cel mai prost, este că în lipsă de profesionişti, politichia a găsit de cuviinţă că decât să promoveze, mai bine reciclează. Însă terapia prin reciclare e un veritabil, dar regretabil terci socio-economic. Reşapând pandemoniul de neaveniţi ori incompetenţa, nu se demonstrează decât că am ajuns o ţară de mutanţi. În ţara mutanţilor, valorile-s nonsensuri. Iar performanţa devine ruşine.

marți, 8 iunie 2010

Măslinul la Bărbuleşti

Bărbuleşti este un sat situat la 5 km vest de Urziceni. Localitatea, renumită în trecut pentru violenţa, tâlhăriile şi manele ţiganilor de aici, are în prezent 3 biserici penticostale de rromi. În ultimii 6-7 ani, din cei 2100 de locuitori ai Bărbuleştiului, cca 700 frecventează Biserica. Ceea ce nu s-a putut face cu ajutorul Guvernului, Poliţiei, puşcariilor, programelor Uniunii Europene, şcolilor sau chiar a comunismului, s-a reuşit într-un timp foarte scurt cu... Evanghelia. Schimbarea rromilor a şocat autorităţile locale sau judeţene, evenimentul arătând încă odată că numai Isus Hristos poate produce înnoirea omului şi recuperarea lui.
Biserica din Bărbuleşti este plină de energie. Cântările, rugăciunile şi predicile, atmosfera de vulcan sfânt, demonstrează prezenţa Duhului Sfânt printre rânduri. La orele de program ale bisericii, timpul nu se măsoară cu ceasul, ci cu... harul. Cine nu crede, să meargă şi să vadă!
Între 11-13 iunie 2010, la Bărbuleşti va avea loc un eveniment maraton de laudă, închinare şi evanghelizare, condus de grupurile "Fraţii de la Bărbuleşti" şi "Emanuel Câmpina", iar mesajele biblice de Dan Florin, Florin Ianovici, Nicolae Geantă, Cornel Urs şi păstorul local Petrică Vasile.

sâmbătă, 29 mai 2010

Vladimir Pustan, maratonist printre pietoni - de Nicolae Geantă

Ca să scri despre Vladimir Pustan, mai întâi trebuie să-ţi fâlfâie îngerii. Pentru că peniţa, tastele sau cuvintele sunt insuficiente. Ele trebuie să exprime pur şi simplu viaţă. Dar o viaţă trăită numai pe culmi. Şi între flori şi spini.

Vladimir Pustan este unul din păstorii momentului în România. Şi nu numai pe aici. Simpla prezenţă a sa pune în mişcare fluvii imense de tineri. Ori păduri de bătrâni, verzi, plini de suc şi cu sânge de sfinţi. Frate cu toţi fraţii, păstorul din Beiuş umple la refuz nu numai bisericile penticostale, baptiste sau creştine după Evanghelie, ci este iubit mult dincolo de porţile lor, la ortodocşi, catolici ori reformaţi. Unde predică destul de des. Şi foarte bine. E bun orator. Şi bine argumentat. Cuvintele sale sunt picuri de miere. Ecologice pentru suflet. Sunt balsam pentru răniţi. Până şi bisericile îşi scot binecrescutele turle ca să îl salute. Iar auditoriul se-nalţă pe vârful picioarelor să-l îmbrăţişeze, să-i şteargă o lacrimă cu colţul basmalei, ori să-l sărute. Până şi săracii Beninului îl binecuvântă.

sâmbătă, 22 mai 2010

Etalarea ruşinii - de Nicolae Geantă

Discuţiile despre homosexuali, despre perverşi în general, atrag multă atenţie. Preferinţele sexuale au început să facă parte din portretul social al unui individ, asemeni etniei sau confesiunii. Cei ce sunt pe invers se prezintă ca un grup social: îşi cer drepturi, îşi promovează concepţiile, fac marşuri şi publică broşuri, scot filme şi fac talk-show-uri “piperate”. Pentru că suferă de dorinţa de a se remarca, sâmbătă LGBT – (lesbian, gay, bisexual, transgender) au pus-o d’un marş pentru “etalarea ruşinii” prin Bucureşti, încheind o săptămână a „diversităţii” patimei. Huiduiţi de trecătorii normali, anormalii au devenit victime. Iar prin aportul televiziunilor, care în goana după senzaţional au devenit adevărate vidanje şi nu au rămas căţei de pază (începând să transmită tot felul de păreri nefondate), românii normali au ajuns catalogaţi netoleranţi! Ce să tolereze, păcatul? Crimele împotriva firii? Atrocitatea sexuală? Nefirescul? Scârboşenia?

duminică, 9 mai 2010

Vreau să iubesc pe fraţii mei

Vreau sa iubesc pe fratii mei,
cu tot ca am în piept mai sfânt.
Vreau să doresc tot ceru-n ei,
dar să-i iubesc, aşa cum sunt.

Vreau sa iubesc pe fraţii mei,
cu care veşnic voi fi sus.
Văzându-L pe Isus în ei,
să-L simt în mine pe Isus.

Vreau de-opotrivă să adun,
şi rodu-ntreg şi spicul frânt.
Căci şi Isus mă vrea mai bun,
dar mă iubeşte-asa cum sunt.

Cand fratii mei au rani ce dor,
sa-mi fie bratul mai sfios,
sa nu apas in rana lor,
caci nu eu vindec, ci Hristos.

Noi prin Isus am fost iertaţi,
ca să iertăm şi noi oricui.
Dar dacă nu iubim pe fraţi,
n-avem în noi iertarea Lui.

de Traian Dorz

joi, 29 aprilie 2010

Rugăminţi pentru predicatori

Spuneţi-le fraţilor de faptul că putem avea salvare şi coruri profesioniste, solişti şi pedicatori excepţionali, şi totuşi, doar să meargă numele că trăim,
Spuneţi-le că putem avea programe încărcate, organizate ca la carte, fără prezenţa Donului în ele,
Spuneţi-le mai mult experienţe şi mărturii din viaţa voastră, care le-aţi trăit voi, şi mai puţine din vieţile misionarilor care au trăit cu sute de ani în urmă,

Spuneţi-le băieţilor tineri că pornografia se combate cu monitorul stins, şi cu Biblia deschisă,
Spuneţi-le fetelor că e mai ferice să fie bătătorit covorul din odăiţă, decât cel din faţa oglinzii,
Spuneţi-le că o oră de rugăciune face mai mult decât 100 pe yahoo mesenger,
Spuneţi-le că nu vom vedea Canaanul dacă crezi că Isus e o stâncă pe care o loveşti când ai nevoie de apă,

Spuneţi-le că Isus nu-i o trusă de prim ajutor la care alergi doar când copilul are o boală fizică, ci acelaşi Domn la care părinţii ar trebui să alerge şi când copii sunt loviţi de boli spirituale,
Spuneţi-le celor ce vin la 9 şi 25 la adunare şi pleacă fa 12 fără 10, că Isus a stat mai mult timp pe cruce decât au stat ei pe scaunul bisericii,

Spuneţi-le că diplomele şi carierele noastre, fără o viaţă reală, pălesc în faţa Mântuitorului nostru,
Nu le spuneţi că păcatele mici sunt neimportante, nu le vorbiţi doar despre Har, ci amintiţi-le că Hristos e şi foc mistuitor,

Spuneţi-le că bunicii noştrii preferau o vizită la văduve, la orfani sau săraci între cele două programe de duminică decât 3 ore de somnu,
Spuenţi-le că ei posteau două zile pe săptămână, şi mergeau la sapă, la câmp, iar noi lucrăm la birou şi nu avem nici măcar o zi de post pe săptămână,
Spuneţi-le că praful de pe Biblia nostră, ne va condamna în ziua judecăţii, dacă nu ocitim şi dacă nu o trăim,
când ştiţi că urmează o zi de joi sau de duminică, spuneţi-le predicatorilor să stea mai mult pe genunchi şi mai puţin la buletinele de ştiri,

Spuneţi-le dragi predicatori adevărul, cu riscul de anu mai fi aleşi în comitet,
Adevărul a biruit în arenele romane, cu atât mai mult în viaţa celor ce vor să trăiască
Spuenţi-le să ne rugăm, ca Domnul să scoată prooroci, oameni cu dar de vindecare, nu vă mulţumiţi că biserica are oameni doar care ştiu să spună poezii, pentru că oratori buni sunt şi în lume, profesionalism găsim şi la filarmonică,

Ceea ce dorim este să fie mai mult prezenţa Domnului, şi mai puţin a noastră, mai multă rugăciune şi mai puţin spectacol, mai multe predici pentru nevoile noastre şi mai puţină exegeză şi teologie,
Spuneţi-le că există şi iad, nu numai Rai,
Spuneţi-le că putem şti capitole întregi din Biblie pe de rost, şi putem să ajungem în iad, dacă nu le împlinim...

V-am auzit vorbind despre o tânără care de 19 ani n-a venit niciodată la rugăciune, deşi tatăl ei era slujitor în Adunare, Spuneţi-le la astfel de părinţii, că pocăinţa din familie e mai importantă decât cea afişată la oricare biserică, din ţară la amvon,

Chemaţi-i mai aproape de Isus, la o viaţă adevărată de pocăinţă, chemaţi-i la sacrificiu pentru lucrarea Domnului, chemaţi-i la dragoste şi iubire pentru Domnul şi pentru fraţi, chemaţi-i să umble cu grijă să nu pună mâna pe chivot, pe Dumnezeu, ca Dumnezeu să nu ne rupă într-o zi...

ţidulă primită de păstorul Vladimir Pustan

sâmbătă, 17 aprilie 2010

Dacă ai şti să iubeşti...- de Nicolae Geantă

Dacă ai şti să iubeşti, în biserică ai sta lângă fraţi. Răcoarea de doftană n-ar mai sufla printre rânduri, şi nici n-ar mai înflori chiciura nepăsării. Iar dragostea de arici (care din cauza ţepilor se resping chiar şi când se-mbrăţişează), nu s-ar mai promova printre sfinţi.
Dacă ai şti să iubeşti, ai accepta toţi oamenii, aşa cum sunt. I-ai suporta, pentru că şi dumneata ai fost suportat. Nu ai mai anatemiza păstorul, nici diaconii şi nici leviţii. Fiindcă ce onorează Domnul, nu poate dezonora omul!
Dacă ai şti să iubeşti, Biblia n-ar mai avea foile lipite, iar cărţile de cântări ar fi şterse de praf. Nu te-ar mai durea mâinile ridicate spre cer şi nici genunchii, după numai 3 minute.

miercuri, 7 aprilie 2010

Adi Gliga

La 4 ani a fost abandonat de părinţi...
La numai 5 ani a câştigat un concurs de muzică uşoară...
A trăit în orfelinat. Bătut în fiecare zi de cei mai mari cu sârma sau cu lanţul, cu răni ce-i sângerau permanent, aruncat în sus fără să mai fie prins, cu capul zdruncinat de cimentul căminului, a ajuns să-L urască pe Dumnezeu...
La 18 ani a ajuns pe străzi...
A dormit în scările blocului, a umblat iarna în teneşi, a suferit foamea, ura, respingerea...
Lucra zilier, pe unde apuca, dar seara patronii uitau să-i mai plătească. Cine era să-i oblige, era doar un copil al străzii...
Pentru că avea o "voce de aur" şi-a făcut o formaţie rock...
A cântat colinde chiar cu Hruşcă...
Se părea că va ajunge un nou star al muzicii pop-folk...
Dar...
Într-o zi...
L-a întâlnit pe Dumnezeu! Iar viaţa, abia atunci a început... De 10 ani cântă Celui pe care altă dată nu-L înţelegea...
Am slujit împreună, pentru tineri. Modestia lui şochează. Vocea? Nu se poate descrie, nici compara. De 10 ani, aleargă pe străzile României sau ale Europei, cu un singur scop: să-i cânte Domnului, care i-a făcut mult bine!

duminică, 4 aprilie 2010

Învierea pe care unii n-au cunoscut-o - de Nicolae Geantă

Încercând să-L prezint pe Isus înviat, într-una din zile, un profesor respectabil din oraşul meu m-a apostrofat în mijlocul dăscălimii: „Domnule, dumneata eşti un om de cultură, cum poţi să crezi în legende !?”. Apropos, a fost învierea Lui un mit? Evenimentul cel mai de preţ al omenirii să fie o farsă? A fost Isus o legendă? Îl cunoaştem noi pe Cel de la naşterea căruia s-a despărţit istoria în două? Pe Cel în Numele căruia cerem binecuvântare, cerem vindecare, cerem milă şi-ndurare? În Numele căruia întind mâna cerşetorii, suntem botezaţi şi cununaţi, ni se face slujba la cimitir? Îl cunoaştem pe Acela despre care s-au scris cele mai multe cărţi şi s-au compus cele mai multe imnuri din întrega civilizaţie? Pe singura Persoană de sub ceruri „în Numele căruia putem fi mântuiţi” (F.A. 4:12) ?

În dimineaţa învierii, Maria Magdalena L-a-ntâlnit pe Domnul Isus, dar nu L-a cunoscut. „A crezut că e grădinarul”. În după amiaza aceleaşi zile, doi dintre ucenicii Săi care se refugiau la Emaus, s-au întâlnit pe drum cu Cel Înviat. Au mers câteva mile cu El şi nu L-au cunoscut. „Pentru că ochii lor erau împiedicaţi să-L cunoască”. Cu trei zile în urmă, evreii, puşi în faţa celei mai importante alegeri din istorie (între Isus şi Baraba), nu-L cunoscuseră pe Împăratul lor. Preoţii şi cărturarii, saducheii şi fariseii, nu L-au cunoscut pe Mesia. Şi, au hotărât să-L răstignească pe-o cruce. Acolo I-au bătut piroane în mâini, I-au pus o cunună de spini pe cap, I-au străpuns coasta c-o suliţă. Şi toate acestea pentru că Isus „a venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit”. În aceeaşi dimineaţă în care ucenicii au plecat speriaţi de la mormânt, lăsând-o acolo pe Maria cu ochii plini de lacrimi, îngroziţi de vestea pe care îşi doreau din toată inima să n-o fi auzit, marii preoţi şi fariseii au hotărât să însceneze o minciună colosală prin care să justifice mormântul gol: "Isus n-a înviat, I-au furat trupul ucenicii” (Matei 28:13) !

sâmbătă, 3 aprilie 2010

De ce merg tinerii la înviere? - de Nicolae Geantă

« Aşa e tradiţia », « să iau Paştele », « pentru că dă biserica de pomană (mâncare băutură) », « să dăm ciocna (cu sticlele, a completat cineva) », «să râdem de vreo babă », să vedem o gagică », « să dăm foc la păr la vreuna », să ne certăm cu popa », să luăm lumină, înviere în suflet », să ne întâlnim mai mulţi, să glumim, vorbim », « ... mai un băiat, ceva, combinaţii », « să fac prezenţa », « să luăm d’aia, cum îi zice..., pască », « pentru că doar de sărbătorile astea mă duc la biserică », « mă duc să văd şi eu care mai e viaţa », « dacă se duc toti, mă duc şi eu », « mă duc să iau lumină să pun la cimit lu’ tataie », « să luăam anafură », « pentru că suntem credincioşi », « pentru că aşa se face, să păstrăm tradiţia », « ne înoim, Paştele trebuie să fie ceva nou », « aşa face toată lumea », « să iau lumină, sămă rog », « după băieţi frumoşi (nu contează să aibă creier, ci muşchi) », « ca să mă simt eu bine », « să plecăm de acasă », « pentru că stau aproape de biserică », « din obişnuinţă », « e nouă ocazie de ... distracţie » !!! « Nu merg la Înviere din cauza babelor », « mă plicitsesc pentru că popa zice mereu aceeaşi slujbă (da, dar când mergi la discotecă şi asculţi mereu aceeaşi melodie nu te mai plictiseşti ? – reproşează o colegă)», « ne-ntâlnim mulţi, e o ocazie unică, stăm la slujbă, ne mai plimbăm, şi pe la 4 venim la biserică să luăm pâine şi vin..., se mai eliberează» !!!

miercuri, 31 martie 2010

Ai vrea ca Dumnezeu să existe? - de Nicolae Geantă

Ieri, un tânăr cu creastă, cu gel şi un lănţic gros de-un deget la gât m-a acuzat, mirat, că sunt credincios. Cu aere de superioritate în  problema divinităţii, sigur ca Saul din Tars şi cu nasul pe sus ca preotul Caiafa, flăcăul mi-a dezvăluit: "Vă pot demonstra, că Dumnezeu nu există!". "Cum?" am întrebat zâmbind. "Vă aduc cărţi, vă aduc CD-uri, vă aduc ce doriţi. Şi vă demonstrez că nu există!". "Ai toate dovezile? Dacă ţi-a scăpat ceva?". "Nu mi-a scăpat nimic. Nu există pur şi simplu Dumnezeu. Nu se poate demonstra".

În faţa a peste 10 perechi de ochi curioşi l-am întrebat aproape în şoaptă: "Câţi ani ai?". "19". ". Mulţi înainte. Eşti tânăr, eşti frumos... Să presupunem că acum eşti la spital. Eu sunt medicul, te-am consultat şi îţi comunic diagnosticul: Iubitule ai cancer la ficat. E atât de avansat, încât la ora asta nici un medicament de pe piaţă nu te mai poate vindeca. Nici doctorii nu te pot ajuta cu nimic. Îmi pare rău, dar trebuie să-ţi spun: mai ai de trăit decât 6 săptămâni. Dacă ar fi aşa, ai vrea ca Dumnezeu să existe?"... 

Băiatul a tăcut o clipă. Apoi, ruşinat a răspuns: "Da, aş vrea ca Dumnezeu să existe". Am mai discutat apoi cu tinerii 30 de minute. Le-am spus că nu există întuneric. Întunericul e lipsa luminii. Le-am spus că nu există frig. Frigul e lipsa căldurii. Le-am spus că nu există ură. Ura e lipsa iubirii. Le-am spus că nu există rău. Răul e absenţa binelui. Răul e absenţa Lui Dumnezeu. În acest timp, băiatul a stat cu capul în jos. L-am iubit atât de mult. Pentru că în ochi, i-au apărut lacrimi...

nicolae.geanta

luni, 8 martie 2010

Elogiu de ziua femeii - de Nicolae Geantă

„Atunci când scrii despre femei trebuie să o faci cu băgare de seamă ca nu cumva primăvara să ţi se transforme în priveghi”, spunea Vladimir Pustan. Prin urmare, de ziua urmaşelor Evei ar trebui să fiu veghetor în privinţa slovelor. Dar nu şi sărac în cuvinte. Şi atunci ce pot să scriu.

Aş putea să scriu despre femeile care au crescut 10-12 copii, sau peste 15, şi azi sunt bătrâne fericite, despre cele care şi-au pierdut soţii pe front şi au dus greul vieţii cu o liotă de orfani. Aş putea scrie despre mămici care şi-au donat un rinichi sau un plămân, odraslelor iubite. Sau despre mame care-au stat ore-ntregi în genunchi la căpătâiul pruncilor când aveau febră, cărora le-au amorţit mâinile în spital leganându-i. Aş putea scrie despre mame care fac sacrificii uriaşe, care trag de ele obosite la serviciu. Ca să-şi ţină copiii prin facultăţi, să-i îmbrace bine. Aş putea scrie despre văduve care au renunţat deliberat la plăcerile vieţii, pentru binele copiilor. Ca ei să ajungă oameni mari şi importanţi în societate. Aş putea scrie despre mamele decreţeilor, generaţia mea - segmentul cel mai larg din piramida vârstelor ponto-carpatice, care s-au culcat multe seri nemâncate în timpul hidoşeniei comuniste, numai să le fie odorul sătul.

vineri, 19 februarie 2010

Lecţii de la un ateu - de Nicolae Geantă

La începutul lunii februarie, s-au împlinit 40 de ani de la moartea lui Bertrand Russell, considerat unul dintre cei mai influenţi filosofi ai veacului trecut. Ideologia russelliană, n-a fost un hagiograf moral, ci a înşurubat o exortaţie anticreştină. Răsfoind prin elogiile acestui înger sanitar al progresului ştiinţific, am înţeles că înfierarea creştinismului nu izvorăşte nici din elucrubraţii filosofice, nici din sofisme vetuste, ci dintr-o totală nemulţumire faţă de viaţa credincioşilor. Motivând de ce nu este creştin, ateul britanic sublinia că „nu toţi oamenii care încearcă să trăiască o viaţă virtuoasă se pot numi legitimi creştini, ci doar aceia care împărtăşesc (ceea ce Russell numeşte) principiile fundamentale ale creştinismului: credinţa în Dumnezeu şi în viaţa veşnică, şi credinţa în Isus”! Ofuscarea russelliană în ceea ce priveşte membrii bisericii era că ei „nu trăiesc după legile lui Hristos: aceştia prea rar îşi împart averile săracilor, uită să întoarcă şi obrazul celălalt, şi sunt mai curând răzbunători, iar prezenţa tribunalelor... e incompatibilă cu porunca de a judeca pe aproapele”.


joi, 14 ianuarie 2010

Epistole vii şi nevătămate - de Nicolae Geantă

Fratele Mincu, un bătrân cu coloană vertebrală necurbată din biserica mea, ne-a povestit într-o duminică de la amvon despre o tânără nelovită de modă. Adolescenta, care aştepta gânditoare un tren într-o gară, s-a remarcat de la o poştă prin port şi prin figură. Avea o faţă atât de senină, încât proaspătul octogenar după ce-a scanat-o tangenţial, n-a rezistat să n-o gratuleze: „Măi, tu eşti creştină! Nu trebuie să spui nimic, căci te-am citit!
Rumegând expunerea iubitului prezbiter, mi-am adus aminte că în gara vieţii, suntem nişte epistole vii. Adică scrisorile Lui Dumnezeu. Ţidule sfinte, timbrate cu sângele Lui Hristos şi trimise la destinaţii precise. În funcţiei de noi, oamenii îl citesc pe Creator. Apoi îl văd şi îi vorbesc frumos. Sau, îl înjură.

Epistola, aduce totdeauna veşti. Nerăbdător, destinatarul o desface şi-o citeşte cu sufletul la gură. Apoi, cuprins de nostalgie, deapănă amintiri, varsă o lacrimă, spune o rugă. Aşa ne citesc oamenii? Cu emoţii dulci, ori ca pe o scrisoare de la Fisc, o amendă de la poliţia rutieră sau o depeşă electorală (e bună ş’aia, da’ la aţâţat focu’, îmi zice o băbuţă de la mine de pe stradă)?

În şcoală, la serviciu, în oraş, la mall, în tramvai, la biserică, în pădure, la rând la pâine sau în parc, suntem epistolele Lui Hristos. Eu sunt o scrisoare deschisă, dumneata alta, fratele, sora, sunt alte răvaşe. Biserica-ntreagă e-o cutie cu scrisori. Cu mesaje de dragoste, de iertare, de graţiere, de giving thanks ori binecuvântări sau reţete de succes. Din nefericire, o mână malefică a vârât în cutie şi scrisori false. Care mint, care păcălesc. Undeva, la fund, ascunse bine, zac scrisorile-anonime. Scrisori perverse, pline de parfum şi cu venin de viperă, cum le numeşte fratele Pustan. Cu miros de praf de puşcă, zic eu. Şi cu gust de răzbel. Luuung... şi ineficient. Fără iertare, fără nădejde, fără regrete...

sâmbătă, 2 ianuarie 2010

Paradoxul vremurilor - O. Paler

Paradoxul vremurilor noastre în istorie este că avem clădiri mai mari dar suflete mai mici; autostrăzi mai largi dar minţi mai înguste. Cheltuim mai mult dar avem mai puţin; cumpărăm mai mult dar ne bucurăm mai puţin.

Avem case mai mari dar familii mai mici, avem mai multe accesorii dar mai puţin timp; avem mai multe funcţii dar mai puţină minte, mai multe cunoştinţe dar mai puţină judecată; mai mulţi experţi şi totuşi mai multe probleme, mai multă medicină dar mai puţină sănătate.
Cheltuim prea nesăbuit, râdem prea puţin, conducem prea repede.
Ne enervăm prea tare, ne culcăm prea târziu, ne sculăm prea obosiţi.
Citim prea puţin, ne uităm prea mult la televizor şi ne rugăm prea rar.